O afirmație cel puțin riscantă și în mod cert deficitar elaborată a lui Cristian Tudor Popescu a stârnit un mare scandal în jurul asocierii între teroriștii islamici și “pupătorii de moaște” români.
Cum nu cred că intenția a fost ofensatoare la adresa credincioșilor, nu declarația în sine merită analizată, cu atât mai mult cu cât Cristian Tudor Popescu însuși a revenit cu clarificări.
Ceea ce merită însă o privire sunt reacțiile care au scos din nou la iveală radicalizarea societății în jurul acestui subiect și ura cu care el este tratat pe rețelele sociale.
Dacă o parte a societății se aliniază an de an în imense cozi de Sfânta Paraschiva și de Sfântul Dumitru, animată de ceea ce numai acolo mai găsește, adică speranță, o altă parte a societății o privește ca pe simbolul absolut al obscurantismului și, cel mai rău, o batjocorește grosier.
Un soi de bullying care nu are nicidecum efectul “iluminării”, ci doar al înverșunării, al urii și disprețului în replică.
De fapt, și credința, oricare ar fi ea, și ateismul sau agnosticismul sunt în egală măsură legitime, acoperite total de libertatea de conștiință și trebuie în egală măsură respectate.
Nimeni nu trebuie să justifice de ce crede sau nu, nimeni nu trebuie batjocorit pentru că crede sau nu. Lezarea unor zone de maximă sensibilitate, care definesc în bună măsură un om, nu poate crea decât reacții adverse foarte puternice, absolut previzibile.
Oamenii credincioși nu sunt prin definiție niște înapoiați. Sub nicio formă. Cunosc oameni de un mare rafinament intelectual, profesioniști senzaționali în meseriile lor, care sunt profund credincioși, iar credința îi ajută să progreseze, le dă echilibrul și încrederea să înainteze.
Așa cum nici ateii nu sunt neapărat niște monumente de logică și rațiune. Am cunoscut și atei limitați.
Ceea ce e însă extrem de periculos este instrumentalizarea politică a credinței.
Ceea ce vedem în Israel, în Orientul Apropiat în general, este exact o instrumentalizare până la terorism și violență atroce a credinței. Ceea ce vedem la noi este o instrumentalizare electorală a credinței.
Problema este că o mare parte a clerului, mai ales ortodox, folosește “zestrea” de credincioși, pentru care Biserica este unica speranță, pentru a fi un actor de fapt politic important și de a avea beneficiile aferente.
O clasă politică din ce în ce mai slabă este dispusă la orice pentru a pune mana pe capitalul electoral oferit de Biserica, adică, în primul rând, o mare parte dintre cei care participă la marile procesiuni.
Cu această pârghie de presiune, BOR reușește ca într-un stat laic să impună prevederi din legea educației, să transforme o materie școlară care ar trebui să fie de cultură generală într-una de îndoctrinare, să blocheze aplicarea unei decizii CEDO pentru introducerea parteneriatului civil, nu a căsătoriei.
În locul ironiei, ar fi mai utilă o meditație asupra cauzelor care au transformat acești credincioși în argument pentru presiune politică.
De ce pentru atât de mulți oameni unica speranță ține de Biserică și indulgența supranaturală? De ce nu găsesc speranță într-un sistem de sănătate bun, într-o societate meritocratică, în justiție?
Pentru că aceste instituții ale statului laic sunt eșuate, necredibile, ineficiente? Dacă unii dintre ei sunt prea creduli din prea puțină educație, nu este acesta efectul școlii slabe?
Vulnerabilitatea la manipulare a multora dintre cei mai credincioși este un simptom al unei societăți disfuncționale.
A ne maturiza ca societate ar însemnă să înțelegem că suntem un stat laic în care Biserica nu poate avea niciun rol politic, în care libertatea de conștiință este respectată indiferent de conținutul ei concret în fiecare caz, în care credința nu înlocuiește ceea ce ar trebui să ofere instituții făcute funcționale de o clasă politică înțelept aleasă de oameni cu exigente și educație.
Până atunci vom continua să dăm cu pietre unii după alții, trăind și alegând la fel de prost.