Iliescu a învins revoluția democratică în primăvara anului 1990 și dorea continuitate și în BOR. Compromisul l-a făcut patriarhul Teoctist – participase la pogromul legionar din 1941 și fusese implicat în cele mai triste momente ale BOR sub regimul comunist, reprimarea Bisericii Greco-Catolice și represiunea împotriva curentelor anticomuniste din mănăstiri – era partenerul ideal pentru regimul lui Iliescu.
Loialitatea BOR sub Teoctist a fost răsplătită prin multe măsuri: reducerea masivă a controlului statului asupra BOR; sprijin financiar masiv pentru BOR; revenirea BOR în școli și instituții de stat, spune istoricul Oliver Jens Schmitt, care s-a încumetat să scrie o istorie a BOR în ultimul secol, în care adevărurile incomode pot scoate la iveală, de fapt, rezistențele individuale ale unor prelați ortodocși în fața dictaturii comuniste, dar despre care însăși Biserica tace.
Cartea este în curs de apariție, la Editura Humanitas.
Pactizările legionare de dinainte au făcut ca mulți preoți să poată fi șantajați de comuniști.
"Dar comuniștii nu au exercitat doar presiuni: au oferit și BOR multe. Salarii de stat pentru preoți, distrugerea odioasei biserici greco-catolice și preluarea proprietății acestei biserici. Comuniștii cunoșteau foarte bine punctele slabe ale BOR, așa că au exploatat cu abilitate invidia și ura față de bisericile greco-catolică și romano-catolică, care era larg răspândită în rândul ortodocșilor din Transilvania", spune Oliver Jens Schmitt, în interviul acordat spotmedia.ro.
Comuniștii s-au folosit de Biserică pentru a izola România de influențele occidentale, argumentează acesta, dar tendințele antioccidentale s-au simțit și în ultimii ani.
Patriarhul Daniel s-a apropiat de patriarhul rus Kiril, unul dintre cei mai importanți aliați ai lui Putin. În acest fel, BOR a sprijinit indirect propaganda anti-occidentală a Patriarhiei Moscovei. Între timp, acest curent din BOR a devenit atât de puternic încât se are impresia că patriarhul nu-l mai are sub control și i-a îngrijorat în special pe mulți intelectuali apropiați de Biserică.
Oliver Jens Schmitt, v-ați încumetat, iată, să scrieți o carte despre istoria Bisericii Ortodoxe Române din ultimul secol, din 1918 încoace, în pofida atitudinii ermetice a BOR, așa cum și menționați, care controlează drastic accesul la arhivele ei. Care este miza acestei opacități a BOR în fața propriei istorii și a propriei memorii, până la urmă?
Controlul asupra propriului trecut este un mijloc central de putere pentru orice instituție, iar BOR nu face excepție. În decembrie 1989, demonstranții au mărșăluit pe dealul Patriarhiei și l-au denunțat pe patriarhul Teoctist drept Antihrist. Mulți oameni de la acea vreme au acuzat BOR de colaborare cu regimul comunist.
Acesta a fost un șoc profund pentru conducerea BOR.
Prin urmare, aceasta a încercat în anii și deceniile următoare să împiedice istoricii independenți să investigheze chestiunea colaborării cu regimul comunist cu ajutorul documentelor de arhivă din arhivele BOR.
În același timp, și-a dezvoltat propria narațiune a trecutului său, care se axa pe rezistență și martiriu și care a fost difuzată prin intermediul televiziunii, al canalelor de radio și al altor mijloace de comunicare BOR. Această narațiune este cea pe care mulți români o cunosc astăzi.
Desigur, BOR nu este o excepție în comparație cu alte biserici, cum ar fi Biserica Catolică. În general, instituțiile religioase au tendința de a împiedica o viziune asupra trecutului lor care se abate de la interpretarea oficială.
Unul dintre episoadele cele mai dramatice din epoca dictaturii comuniste, și îl tratați pe larg, este desființarea Bisericii Greco-Catolice, însoțită de confiscarea proprietăților, arestarea unor înalți prelați, prigoana preoților greco-catolici. Grozăvia este că lucrurile acestea s-au făcut și cu mâna BOR, așa cum relatați, episodul în care Justinian Marina participă direct la tentativa de constrângere a prelaților greco-catolici, pentru a se converti la ortodoxism, este definitoriu. De unde a pornit aversiunea față de greco-catolicism?
Această aversiune nu a fost larg răspândită în întreaga BOR. În Regat, problema concurenței cu Biserica Greco-Catolică nu s-a pus, iar relațiile cu Biserica Catolică erau de asemenea destul de relaxate. Ura profundă era specifică ortodoxiei transilvănene și liderului acesteia, mitropolitul Nicolae Bălan.
În Transilvania existau două biserici românești încă de la 1700, iar Biserica Greco-Catolică a avut o contribuție remarcabilă la formarea unei identități naționale a românilor, dar și la dezvoltarea învățământului.
Biserica Ortodoxă a reușit să ajungă din urmă această dezvoltare abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub conducerea celui mai important mitropolit al său, Andrei Șaguna. Deși reprezentanți ai ambelor biserici au participat la integrarea Transilvaniei în statul român în 1918, iar ambele biserici au fost definite ca biserici românești în Constituția din 1923, BOR a primit statutul de biserică dominantă.
Mitropolitul Bălan a fost unul dintre principalii promotori ai Mișcării Legionare și ai ortodoxismului radical anti-occidental - el și cercul său detestau tot ceea ce venea din Occident, iar Biserica Greco-Catolică era, de altfel, foarte bogată.
BOR din Transilvania era preocupată și de confiscarea proprietăților Bisericii Greco-Catolice. Cu ajutorul comuniștilor, care au exploatat cu pricepere anti-occidentalismul, au reușit.
Nici măcar un singur ierarh ortodox, amintiți, nu a ridicat vocea împotriva tratamentului la care erau supuși confrații greco-catolici, care nu au cedat. Cum se explică, istoric și cultural, rezistența unora, care e de ordin moral, trebuie spus, și cedările celorlați? Are legătură cu bagajul diferit cu care fiecare Biserică a trecut în 1918?
Niciun ierarh ortodox nu a murit în închisoare în rezistența la regimul comunist. În schimb, ierarhii greco-catolici au rezistat cu hotărâre.
Patriarhul Iustinian, dar și patriarhul de mai târziu, Teoctist, au ajutat personal la amenințarea ierarhilor greco-catolici.
Justinian și alți clerici pro-comuniști au complotat, de asemenea, împotriva patriarhului Nicodim Munteanu, care a încercat o apropiere de Biserica Catolică, pentru a organiza o rezistență comună la preluarea puterii de către comuniști. În BOR nu exista o tradiție de a se opune conducătorilor statului; mai mult, mulți ierarhi erau compromiși personal sau politic, pentru că îi susținuseră pe legionari și/sau pe Ion Antonescu.
Sfântul Sinod putea fi divizat de comuniști la fel de ușor ca și partidele majore, liberalii și Partidul Național Țărănesc.
Biserica Greco-Catolică avea o cultură instituțională internă foarte diferită și, de asemenea, avea avantajul că centrul său, Vaticanul, nu era sub controlul comuniștilor.
BOR, pe de altă parte, se arătase puțin activă pe plan internațional încă dinainte de 1944 și, prin urmare, nu avea aproape niciun aliat în afara țării în momentul de nevoie; ultranaționalismul legionar promovat de mulți clerici, sau cel puțin privit cu simpatie, a însemnat și autoizolare pe plan internațional.
BOR a intrat în comunism cu o vulnerabilitate mare, pactizarea, chiar dacă nu oficială, cu legionarismul sau cu antisemitismul. A fost asta singura carte de șantaj a dictaturii comuniste? Și care e dimensiunea acestui bagaj legionar?
Nu, pentru că BOR era obișnuită să colaboreze cu fiecare sistem de guvernare. În cazul legionarilor, însă, a fost mai mult: pentru că mulți membri ai clerului simpatizau cu ideologia lor, adică cu ortodoxia politică.
Așadar, nu era vorba doar de o cooperare cu statul, ci de o penetrare ideologică reciprocă a BOR și a mișcării legionare. Pe lângă legionarism, cuzismul antisemit avea și el destui susținători în rândul clerului. De asemenea, au fost compromiși toți acei clerici care au activat în Transnistria ocupată și care au fost martori și uneori actori ai Shoah-ului.
Înainte de 23 august 1944, BOR, ca aproape toți românii, era în general anticomunistă. Acest lucru i-a făcut și pe reprezentanții săi vulnerabili la șantaj.
Dar comuniștii nu au exercitat doar presiuni: au şi oferit BOR multe. Salarii de stat pentru preoți, distrugerea odioasei biserici greco-catolice și preluarea proprietății acestei biserici. Comuniștii cunoșteau foarte bine punctele slabe ale BOR, așa că au exploatat cu abilitate invidia și ura față de bisericile greco-catolică și romano-catolică, care era larg răspândită în rândul ortodocșilor din Transilvania.
Antioccidentalismul stalinist și cel ortodox au încheiat aici o alianță de care BOR a profitat material până în prezent, în sensul că nu a restituit proprietățile Bisericii Greco-Catolice, cu câteva excepții.
Sunt câteva mitizări pe care BOR le-a construit și care au intrat în memoria socială, după 1989, pe care le treceți în revistă: sfinții închisorilor (azi avem încă dezbaterea care îl privește pe Vulcănescu, mort în închisoare, dar parte a guvernului lui Antonescu), rezistența prin misticism - Rugul Aprins și Mănăstirea Antim (cu rolul ei în antisemitismul de la București), portretul lui Arsenie Boca, unul dintre personajele religioase obiect de pelerinaj. A fost acest demers unul intenționat, parte a unei strategii? Pe termen scurt, în 1989, se părea că va apărea un grup de reformă în cadrul BOR. Nu a fost așa: BOR a reușit să recâștige controlul asupra trecutului său și să controleze narațiunea despre anii 1944–1989, scrieți.
Grupul de reformă a dispărut rapid.
Membri importanți, precum Daniel Ciobotea și Vartolomeu Anania, au primit rapid cele mai înalte funcții în BOR. Dacă a fost cu adevărat un grup reformator autentic sau o diversiune care dorea să ia presiunea de pe patriarhul compromis Teoctist va trebui să se demonstreze printr-o cercetare mai profundă. În acest scop, s-a instaurat atunci o politică deliberată de rememorare pentru a prezenta BOR ca pe o victimă și ca pe un agent al rezistenței.
Fenomenele pe care le-ați menționat sunt elemente-cheie ale acestei narațiuni.
Un aspect aparte este relația dintre BOR și Moscova. Rusia a fost mulțumită de atitudinea BOR, Justinian Marina era apreciat, fiind singurul patriarh care a pus în aplicare măsurile decise la conferința de la Moscova din 1948. A fost apoi o relativă distanțare și o întoarcere a BOR către Occident. Cum arată lucrurile în ultimii ani?
Antioccidentalismul exista deja în BOR înainte de 1944, dar era în primul rând un fenomen transilvănean, unde BOR era în competiție cu Biserica Greco-Catolică, Biserica Romano-Catolică și cele trei biserici protestante tradiționale (reformată, luterană, unitariană).
În Regat și în Basarabia, pe de altă parte, acest omolog occidental nu a existat sau aproape nu a existat, și astfel a lipsit și un puternic antioccidentalism.
Cu toate acestea, pactul cu comuniștii - care a însemnat, printre altele, distrugerea Bisericii Greco-Catolice și preluarea proprietății acesteia, precum și abolirea concordatului României cu Biserica Romano-Catolică - a împins BOR spre est. Comuniștii s-au folosit de Biserică pentru a izola România de influențele occidentale.
După 1989, Biserica oficială a participat foarte puțin la integrarea euro-atlantică. Cu toate acestea, în interiorul și la periferia Bisericii, au câștigat putere curentele antioccidentale și antidemocratice, care se referă adesea la legionarism sau pot fi urmărite până la acesta. Ierarhi individuali s-au întors în mod repetat împotriva Occidentului.
În plus, patriarhul Daniel s-a apropiat de patriarhul rus Kiril, unul dintre cei mai importanți aliați ai lui Putin. În acest fel, BOR a sprijinit indirect propaganda antioccidentală a Patriarhiei Moscovei. Între timp, acest curent din BOR a devenit atât de puternic încât se are impresia că patriarhul nu-l mai are sub control și i-a îngrijorat în special pe mulți intelectuali apropiați de Biserică, care, în aprilie 2023, într-un act neobișnuit pentru istoria BOR, avertizează în termeni foarte sinceri asupra pericolelor tendințelor antioccidentale.
Cu cât știm, pentru că porniți de la premisa că datele sunt puține, atâta vreme cât BOR însăși pune lacăt la arhivele ei, dacă oficialii ortodocși au pactizat cu regimul, prin tăcere sau prin colaborare, asta nu exclude cazurile de rezistență individuale. Au fost ele și mai ales au contat social?
Actele de rezistență și de opoziție pot fi observate mai ales în rândul clerului inferior, adică al preoților, precum și în unele părți ale comunității monahale.
Cu toate acestea, ei nu au fost coordonați în niciun moment, ci mai degrabă au fost indivizi curajoși. Unii preoți au sprijinit rezistența armată. Alții s-au disociat de regim în viața de zi cu zi - din păcate, știm mult prea puțin despre acest grup. În mănăstiri, o mare importanță a fost acordată neoisihasmului, adică renașterii misticismului ortodox. Desigur, cel puțin unii dintre clericii care se opuneau în mod deschis aparțineau legionarismului sau cuzismului.
Nu toți anticomuniștii susțineau ideea unui stat de drept democratic.
Cultul așa-numiților sfinți ai închisorilor suprimă sistematic această dimensiune legionară. Nici cercul de rugăciune al lui Rugul Aprin de la mănăstirea Antim din București nu era lipsit de tendințe legionare.
În ceea ce privește ierarhii: patriarhul Nicodim și mitropolitul Irineu al Iașilor au dorit să se alăture Bisericii Catolice pentru a rezista mai bine regimului; Patriarhul i-a înfruntat cu curaj și pe sovietici. Cu toate acestea, Nicodim și Irineu au fost sabotați în mod sistematic de forțele pro-comuniste din BOR, cum ar fi patriarhul de mai târziu, Justinian Marina. În general, BOR nu a reușit să devină o forță de rezistență.
Dar trebuie subliniat faptul că alte instituții centrale ale statului, cum ar fi armata, poliția, justiția, sistemul de învățământ, foarte mulți politicieni și intelectuali nu s-au comportat diferit de majoritatea ierarhilor din BOR.
Biserica oficială adoptă poziția că ierarhii au colaborat cu comuniștii pentru a salva biserica, în timp ce preoții, călugării și călugărițele au salvat spiritualitatea ortodoxă. Patriarhul Justinian este celebrat ca un simbol al acestei politici. BOR oficială amintește mai puțin de acei preoți anticomuniști a căror rezistență a fost subminată de propriii ierarhi - de exemplu, episcopul Andrei Magieru al Aradului s-a pronunțat deschis împotriva rezistenței anticomuniste - și nici nu-și amintește de patriarhul Nicodim Munteanu.
Pe bună dreptate, pentru că patriarhul anticomunist a arătat că supunerea față de comuniști nu ar fi fost singura opțiune. Desigur, Nicodim nu se potrivește ca figură de lumină: a tăcut despre Shoah și a fost un susținător al cuziștilor.
BOR nu a fost niciodată atât de puternică față de stat cum a fost în ultimii 30 de ani, scrieți. Asta, deși în vremea dictaturii regale, patriarhul a intrat de două ori la putere. Cum a câștigat BOR această putere postdecembristă și care i-au fost și îi sunt aliații în stat? La prima vedere, ar putea fi un paradox, dacă ne amintim protestele la adresa patriarhului Teoctist, din 1989.
De fapt, pare paradoxal: din punct de vedere formal, BOR era mult mai puternică în 1944, deoarece era consfințită în Constituție ca biserică de stat, iar Miron Cristea a fost prim-ministru în 1938-1939. Numai că realitatea era diferită: Cristea era o marionetă a regelui, iar statul avea un control ferm asupra BOR.
Astăzi este invers: în teoria constituțională, BOR este mai puțin puternică decât înainte de 1944, dar în practica politică și economică este mult mai puternică ca niciodată.
Criticile la adresa lui Teoctist s-au stins curând, deoarece grupul de reformă înființat de BOR s-a desființat rapid, iar mulți dintre membrii săi au urmat cariere rapide, nu în ultimul rând actualul patriarh.
Se explică acest lucru cu alianța strânsă dintre Ion Iliescu și Teoctist, care se cunoșteau de mult timp: Iliescu a învins revoluția democratică în primăvara anului 1990 și dorea continuitate și în BOR. Compromisul Teoctist - participase la pogromul legionar din 1941 și fusese implicat în cele mai triste momente ale BOR sub regimul comunist, reprimarea Bisericii Greco-Catolice și represiunea împotriva curentelor anticomuniste din mănăstiri - era partenerul ideal pentru regimul lui Iliescu.
Loialitatea BOR sub Teoctist a fost răsplătită prin multe măsuri: reducerea masivă a controlului statului asupra BOR; sprijin financiar masiv pentru BOR; revenirea BOR în școli și instituții de stat.
Sub patriarhul Daniel, au urmat alte două evoluții: profesionalizarea și extinderea presei bisericești; și comercializarea BOR, care este în prezent una dintre cele mai importante întreprinderi din România.
Acest lucru a fost posibil datorită atitudinii elitelor politice, care credeau că nu pot câștiga alegerile fără ajutorul BOR. În timp ce înainte de 1944 politicienii tratau adesea BOR cu condescendență și uneori cu dispreț (de exemplu, Ion Antonescu, care amenința că îi va deporta pur și simplu pe mitropoliții indisciplinați în lagăre), astăzi relația este inversată: mulți politicieni sunt de-a dreptul supuși față de BOR și îi cumpără sprijinul.
Puțini dintre politicienii de astăzi sunt conștienți de cât de diferit este comportamentul lor față de cel al predecesorilor lor din perioada interbelică și cât de mult acest comportament a creat puterea de facto a BOR.
Dacă în ceea ce privește derapajele, pactizările legionare, BOR nu a avut o poziție oficială, cum arată azi alăturările cu AUR? Vorbeați într-un interviu precedent despre frățiile ortodoxe, formate pe orbita unor biserici. Ca să nu mai pomenim episodul în care Iustin Pârvu asculta imnul legionar cântat în cinstea lui de călugărițe, la mănăstirea Petru Vodă.
În cadrul BOR, există o tradiție de a nu lua o poziție oficială cu privire la multe chestiuni importante. Mai degrabă, conducerea Bisericii tolerează multe fenomene de evlavie, dar și de ortodoxie politică, fără a le susține sau condamna imediat în mod oficial.
Cu toate acestea, actori individuali sau grupuri de actori (ierarhi, mănăstiri, duhovnici, teologi) pot foarte bine să trimită mesaje mai clare și să creeze un climat în care extremiști precum AUR se pot simți încurajați. La fel s-a întâmplat și în perioada interbelică, când toți mitropoliții i-au susținut mai mult sau mai puțin deschis pe legionari și/sau pe cuziștii antisemiți, chiar dacă patriarhul și Sfântul Sinod nu au definit niciodată acest lucru ca politică oficială.
Mănăstirea Petru Vodǎ este doar un caz extrem și deosebit de vizibil de activitate neolegionară evidentă - dar nici BOR și nici statul nu au intervenit aici.
Abia recent, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a încercat să traseze o linie de demarcație, delimitând astfel indirect BOR de AUR. Ca declarație, acesta este un fenomen nou - dar această poziție nu a fost adoptată oficial de Sfântul Sinod.
În mod evident, Patriarhia a recunoscut riscul care există prin instrumentalizarea Ortodoxiei de către AUR - dar nu a menționat AUR pe nume și nu a transmis credincioșilor că partidul reprezintă o ideologie în ultimă instanță necreștină și că, din punct de vedere politic, dăunează intereselor elementare ale României prin prietenia sa cu Rusia.
Cine poate reforma BOR? Există astăzi în BOR un curent reformist, care să își asume acest travaliu al memoriei și al confruntării cu trecutul? Sau cade mai degrabă în sarcina societății care, iată, a inițiat o petiție pentru ca și Paștele să fie sărbătorit potrivit calendarului gregorian, adică odată cu Occidentul, nu cu Rusia.
Întrebarea dvs este centrală și necesită un răspuns ceva mai detaliat.
Din punct de vedere istoric, reformele bisericilor ortodoxe au fost inițiate de cele mai multe ori din exterior, de obicei de către stat - gândiți-vă la reformele bisericești din Rusia, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, care au dus la schisma cunoscută sub numele de raskol; gândiți-vă la abolirea Patriarhiei Moscovei de către Petru cel Mare și la instituirea unei administrații bisericești de stat sub conducerea unui "Ober-Prokuror" (chiar și numele funcției era german! ); în contextul românesc, la reformele prințului Ioan Alexandru Cuza, care a făcut din Biserica Ortodoxă o autoritate statală subalternă și a naționalizat cea mai mare parte a proprietății sale.
Un al doilea exemplu, destul de diferit, este cel al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, sub conducerea mitropolitului Andrei Șaguna: ca instituție națională importantă a românilor din Transilvania - a doua instituție importantă de acest tip era Biserica Greco-Catolică - a avut propriile organisme alese, în care mirenii dețineau două treimi din locuri: s-a creat o structură organizatorică neobișnuit de democratică pentru ortodoxie, care nu exista în acest fel în Regat, Bucovina și Basarabia înainte de 1918.
Toate aceste exemple sunt reforme administrative.
Dacă ne uităm la reformele spirituale, putem observa, de asemenea, o influență externă: începând cu secolul al XVII-lea, Biserica Moscovei a fost influențată masiv de teologii ucraineni din Kiev, care, la rândul lor, au fost implicați în dezbateri intelectuale intense cu Europa catolică și, într-o măsură mai mică, cu Europa protestantă.
În Rusia revoluționară, după Revoluția din februarie 1917, a avut loc, de asemenea, o bulversare în Biserică: un sinod de reformă urma să revitalizeze Biserica; este interesant faptul că modelul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, cu implicarea puternică a mirenilor și principiile sale democratice, a fost important.
Această reformă bisericească din Rusia a fost o reacție la administrația bisericească birocratică și lipsită de suflet din epoca țaristă - ideile esențiale au venit de la laici, teologi și intelectuali; nu trebuie să uităm că slăbiciunea spirituală a bisericii oficiale din Rusia a dus la apariția multor comunități religioase noi, aflate la margine sau deja în afara Ortodoxiei.
Din punct de vedere istoric, aproape niciun impuls de reformă nu a venit din partea ierarhiei însăși.
În prezent, în România se întâmplă ceva neobișnuit: pentru Paștele din 2023, câteva mii de intelectuali, apropiați de Biserică, au semnat o petiție a lui Teodor Baconschi și Adrian Papahagi, care cere în mod hotărât o orientare euroatlantică mai puternică a ortodoxiei românești, care ar trebui să se exprime printr-o dată comună de Paște pentru toți creștinii.
Mai mult, ei se opun în termeni neobișnuit de clari curentelor antioccidentale și prorusești din sânul BOR. Cu toate acestea, instituțiile ecleziastice, dintre care unele poartă încă nume de pe vremea lui Șaguna și care ar trebui să permită participarea și a mirenilor, sunt în prezent pure larve și, din păcate, orice altceva decât locuri de discuții vii.
Petiția arată că, după 30 de ani de dezbateri în mare parte absente, se trezește în rândul intelectualilor apropiați de Biserică dorința de reforme, dar și dorința de acțiune comună, adică nu doar cereri individuale de luare de cuvânt.
Reacția patriarhului și a Sfântului Sinod va arăta dacă există voința și capacitatea intelectuală de a răspunde la o petiție care emană de la persoane care nu pot fi acuzate de ostilitate față de creștinism, așa cum face adesea conducerea Bisericii atunci când se confruntă cu critici.
