Doar o mână de oameni au susținut-o pe Doina Cornea atunci când ea, o profesoară, s-a ridicat contra dictaturii comuniste, pentru că înjosea omul.
În 1990, povestește istoricul Dennis Deletant, când Doina Cornea s-a adresat oamenilor, a fost huiduită. La fel, când patriarhul Nicodim nu a vrut să se închine Moscovei, arată Oliver Jens Schmitt în cartea despre istoria BOR, el nu a fost sprijinit.
Cartea istoricului Oliver Jens Schmitt nu este una de teologie, nici de interpretare religioasă și în niciun caz nu este o lucrare despre credință, ci despre mult mai prozaica și totuși mai ambigua istorie instituțională a Bisericii Ortodoxe Române, din perspectiva relației cu statul. Așadar, o istorie care începe în 1918, odată cu unirea, și care urmărește felul în care Biserica a interacționat cu puterea politică, nu cu societatea, nu cu enoriașii.
Sunt câteva teze mari care se desprind din cartea scrisă de Oliver Jens Schmitt, care este bizantolog, iată și continuitatea academică, dacă vrem, cu tema de față, dincolo de faptul că Schmitt este preocupat de istoria modernă și contemporană a României într-o măsură serioasă, asta însemnând și învățarea limbii române, pentru a putea citi arhive, documente și, acolo unde e posibil, surse primare.
În ceea ce privește istoria BOR, accesul la surse primare este mai degrabă îngrădit, pentru că Biserica este cea care controlează accesul la arhive, cu precădere cele din comunism, și a decis să adopte o politică de opacitate.
Așa cum arată și Oliver Jens Schmitt, tocmai această atitudine ermetică a BOR nu doar că ocultează adevărul istoric, dar nu lasă memoria socială să recupereze nici lucrurile bune, cum este rezistența anticomunistă ori, pur și simplu, sprijinul moral de la care nu au abdicat unii preoți ortodocși.
Ce lipsește și Jens Schmitt admite este această microistorie socială a clerului inferior, a preoților, despre care nu știm mai nimic oficial.
Așadar, dacă putem ști cum s-a petrecut șantajarea prelaților greco-catolici, cu Justinian Marina și alți oficiali ai BOR în sală, dacă avem informații suficiente pentru a putea vedea că ierarhii BOR au colaborat cu regimul comunist, dacă putem pune cap la cap documente și informații pentru a înțelege ce alianță au făcut Ion Iliescu și patriarhul Teoctist, astfel încât acolo e momentul zero al puterii pe care BOR a căpătat-o după 1989, totuși nu avem suficiente date pentru a putea estima proporțiile rezistenței anti-comuniste în rândul preoților de jos, nu de la vârful instituției.
Prima teză este, așadar, aceea a opacității BOR în fața propriului trecut, unul care a mers umăr la umăr, până în 1989, cu patru dictaturi succesive: dictatura regală, dictatura legionară, dictatura antonesciană și, vreme de decenii, dictatura comunistă.
Aici se desprinde a doua teză pe care o urmărește Oliver Jens Schmitt: acomodarea dintre BOR și regimul politic, oricare ar fi fost acesta.
În orice etapă a istoriei statului, problemele structurale ale BOR au rămas aceleași, mai ales în ceea ce privește relația de acomodare cu puterea politică. Are aceasta din urmă de-a face cu modelul simfoniei bizantine, în care împăratul/regele și conducătorul Bisericii, ambii legitimați în divinitate, erau într-o relație de simfonie?
Oliver Jens Schmitt mai degrabă înlătură această teză, una care vrea să justifice cultural felul în care Biserica s-a așezat lângă puterea politică.
În loc de o justificare teologică, ne propune o explicație mai banală: ierarhii ortodocși nu s-au comportat nici în interbelic, când au susținut Mișcarea legionară, nici în comunism, când au colaborat cu regimul dictatorial, altfel decât s-au comportat alte categorii din societate – intelectuali, scriitori.
În locul simfoniei bizantine, ne aflăm în fața unei simfonii sociale, fără ca aici să aibă loc o judecată morală și Oliver Jens Schmitt este prudent și evită evaluările morale, care nu cad în sarcina istoricului, nici măcar acolo unde cititorii citesc într-o grilă morală.
De pildă, atunci când este relatat episodul în care ierarhii greco-catolici sunt închiși într-o mănăstire și șantajați, amenințați să cedeze în fața regimului comunist. În sală se află chiar Justinian Marina.
Niciun prelat ortodox, scrie Schmitt, nu a protestat și nici un greco-catolic nu a cedat. Iarăși, nu e vorba (doar) despre un compas moral mai precar în cazul unora, ci mai degrabă de felul de funcționare și de istoriile diferite ale celor două Biserici.
De altfel, aici e un alt punct important al istoriei pe care o scrie Oliver Jens Schmitt: bagajul diferit cu care fiecare dintre cele patru biserici ortodoxe a intrat în Marea Unire de la 1918: biserica din Vechiul Regat, cea din Transilvania, Cernăuți și Basarabia. Dintre acestea patru, biserica ortodoxă din Transilvania avea un mod de funcționare democratic, între mireni și clerul înalt exista reprezentare, și, dincolo de asta, un rol socio-cultural.
Totuși, negocierile au făcut ca modelul preluat la 1918 să nu fie cel transilvănean, ci cea din Vechiul Regat, unul pe care Miron Cristea îl descria ca fiind o „autonomie stâmpărată”.
Cartea lui Oliver Jens Schmitt are avantajul de a fi fost scrisă din afara României și atunci are atât articulațiile lucidității pe care nu o poți contesta, cât și rezervele de umanitate pe care noi, confruntați în fiecare zi cu un cotidian infestat în 1989 de urmașii Securității și Partidului Comunist, tindem să le înlăturăm.
În câteva rânduri, Oliver Jens Schmitt observă că BOR și-a ratat parcursul postcomunist: deși în interiorul țării este mai puternică decât oricând – și asta se originează în Doleanțele Sfântului Sinod către FSN -, în exterior ar fi putut să aibă un rol esențial fiind cea mai mare biserică ortodoxă din UE, și totuși a lăsat mai degrabă ambiguitatea și o relație problematică cu Moscova să dea tonul.
Oliver Jens Schmitt spune că rostul major al acestei cărți este acela de a pune pe masă o dezbatere autentică, care să recupereze istoria unei instituții importante în istoria ultimilor 100 de ani, chiar și atunci când ideologia dominantă politic era aceea a ateismului.
Din păcate, nu am observat încă germenii unei astfel de dezbateri, ceea ce ar confirma eșecul reformării BOR, pentru a doua oară, după ce, în 1990, mișcarea reformistă a fost repede încheiată și România a intrat în era FSN, a mineriadelor și a bunului român din politică.