După alegerile parlamentare, Klaus Iohannis, principalul vector de imagine al liberalilor în campanie, și-a modificat discursul și profilul public: s-a dorit mai puțin un președinte angajat politic, cât unul care să răspundă așteptărilor populare.
În acestă logică se înscrie solicitarea imperativă adresată ministrului (USR) Justiției, de a explica public cum s-a clasat definitiv Dosarul 10 August: o cerere în afara logicii constituționale și care îi dă președintelui un piedestal iliberal.
S-a vorbit o vreme despre cum regimul pe care și-l ridicase Liviu Dragnea la București așază România în rândul democrațiilor iliberale inaugurate de Viktor Orban la Budapesta și Partidul Dreptate și Adevăr (PiS) la Varșovia.
Cazul Liviu Dragnea
Niciun analist politic european și niciun lider al UE nu au făcut însă o asemenea asociere, și nu pentru că Dragnea ar fi fost mai liberal – nu în sens partinic, ci al valorilor liberale -, ci pentru că acesta nu avea pur și simplu nicio miză ideologică sau naționalistă, ci doar una de gangster și de grup organizat.
Nu e cazul lui Viktor Orban care, deși înconjurat din capul locului de o camarilă de băieți, mulți dintre ei companioni de drum lung, îi sunt alături de pe băncile liceului, are un trecut politic consistent și și-a construit o ideologie a puterii care depășește beneficii personale imediate, așa cum era în cazul lui Liviu Dragnea nevoia stringentă de a scăpa de închisoare, confiscând pentru asta instituții.
Iliberalismul, potrivit definițiilor, e evident în cazul polonez, unde principiile constituționalismului sunt sacrificate tocmai în numele conservării statului.
Așadar, Liviu Dragnea era perceput ca un politician care își asigurase la putere un grup de fideli, prin care urmărea să aducă instituțiile statului la ordin, cu unicul scop de a rămâne în afara închisorii, în pofida infracțiunilor de care să făcea vinovat.
Nu era un iliberal, din simplul motiv că schema lui de putere și de salvare era din capul locului în afara valorilor constituționale.
Din acest punct de vedere, Dragnea era un politician complet antidemocratic, nu iliberal.
Când Iohannis devine populist
Accente iliberale îl încearcă însă pe Klaus Iohannis, un președinte a cărui miză pare a fi aceea istorică, pe care crede că o atinge pe două căi:
- Afișarea temelor mari, reformatoare, cum este aceea a resetării statului, promisă pe cel mai solemn ton după asasinarea Alexandrei Meceșanu, cu complicitatea imposturii statului, și eșuată, vedem bine, în cazul de la Onești. O altă astfel de temă este aceea a Educației, o Românie educată eșuată și ea în măsuri mediocre, care au dus la sacrificarea copiilor vulnerabili în pandemie, pentru că statul nu a fost capabil să construiască instrumente eficiente de acces la educație. Pe același palier stă și reforma spitalelor, promisă și ea după Colectiv, cu condiția unei finale depesedizări, ajunsă și ea ca o balenă la țărm: de pildă, de vreme ce ministrul nou Vlad Voiculescu nu ne poate da, la atâta vreme după, detalii despre raportul în secțiile ATI, a cerut președintele acest raport cu celeritate?
- Populismul. După măsuri arbitrare de închidere a tuturor școlilor, chiar și în localitățile cu puține cazuri, dar cu școli fără acces la Internet și comunități vulnerabile pentru care restricționarea școlii a însemnat marginalizare, Klaus Iohannis a anunțat redeschiderea școlilor, chiar și acolo unde sunt peste 35 de elevi într-o clasă, care ajung la școală cu mijloace de transport supra-aglomerate și ele. Dar acesta era valul popular.
Există un episod despre Churchill, în care acesta este întrebat de ce nu este mai prietenos cu poporul, nu vorbește cu oamenii pe stradă, nu răspunde emoțiilor populare: pentru că oamenii au nevoie de lideri capabili să ia decizii nepopulare. Asta e autoritatea legitimă.
Exista o soluție de ieșire din populism, și anume asumarea responsabilității. Klaus Iohannis a fost unul dintre personajele politice principale ale degradării Justiției, odată cu revocările din pix și numirile pe care el le-a făcut, una dintre ele fiind direct legată de clasarea Dosarului 10 August.
Președintele avea această soluție la dispoziție: în loc să pretindă de la ministrul Justiției să intre cu bocancii peste o instanță, și aici e vorba despre reguli și principii, putea să își asume el rolul de a reface povestea și responsabilitățile.
A greșit instanța? Unde, cum, de ce? Și de ce cere președintele asta public, înainte ca motivarea să fie publicată?
Nu e vorba despre fond aici. Pe fond, clasarea acestui dosar se înscrie în lunga tradiție a mușamalizărilor momentelor în care autoritatea politică și-a depășit limitele democratice: Revoluția, mineriada și, iată, 10 august.
Dar tot decizii politice în lanț au dus aici și populismul, de fapt, la asta îi servește lui Klaus Iohannis, la eschivare.
Un lider iliberal este tocmai acela care sfidează principiile constituționalismului, atunci când nu îi convin, justificând că așa e dorința și nevoia poporului.
În esență, un gest democratic, doar asta înseamnă democrația, puterea poporului, dar unul care, astfel făcut, erodează tocmai liberalismul și valorile democratice.
Pentru conformitate, nici prim-mistrul Florin Cîțu nu a trecut testul liberalismului, în această speță. Puneți Viorica Dăncilă în loc, care să îi ceară lui Florin Iordache să rezolve un dosar din Justiție. Odată încălcate, principiile constituționalismului deschid calea oricăror abuzuri.
Citeşte şi alte texte semnate de Magda Grădinaru
Vezi și:
