Joi dimineață, producea senzație în presă o știre virală despre declarația ministrului de Externe rus, făcută la convorbirile (eșuate) ruso-ucrainene din Antalya (Turcia): „Nu plănuim să atacăm alte ţări. Noi nu am atacat nici Ucraina”.
Ar fi nostim, dacă n-ar fi tragic.
Dacă nu Rusia a atacat Ucraina, atunci cine? Honolulu? Pontevedro?*). S-a atacat singură, trăgându-și un glonț în genunchi? Cine a comasat trupe și armament la granițele Ucrainei, înainte de atac? Cine și pentru ce alt scop decât pentru atacul care a urmat?
Din partea cui altul se putea produce atacul dacă nu din partea celui care masase acolo o puzderie din efectivele sale, o sumedenie de armament, de tehnică militară, de tot ce putea fi mai înfricoșător, mai nimicitor și ucigaș, contra cui? Contra celui, pe care nici nu l-a atacat și nici nu plănuia să-l atace? Hai, că-i de Pinocchio!
Putem declara multe, dar din fața faptelor nu poate fugi nimeni. Iar faptele le-am auzit cu urechile noastre și le-am văzut cu ochii noștri, la televizor. Nu la vreun canal specializat în măsluri, ci la toate canalele, la cele mai serioase, din toate țările, din întreaga lume.
„Joi, 24 februarie 2022, în jurul orei 5 dimineața, ora Moscovei, armata rusă a lansat atacul asupra Ucrainei” – așa sunau comunicatele oficiale, publicate numaidecât după lansarea atacului și demarat chiar de către cei care pretind oficial că nu au atacat Ucraina.
Neputându-mi stăpâni gândul, care uneori aleargă departe înapoi în istorie, îmi permit să citez comunicatul german, care anunța declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939:
"Azi noapte soldaţi ai armatei Poloniei au tras pentru prima dată asupra propriului nostru teritoriu. De la ora 5,45 se ripostează. Şi de acum înainte se va răspunde la bombe cu bombe".
Așa anunța Adolf Hitler invazia trupelor germane în Polonia, invocând un incident de frontieră înscenat chiar de oamenii săi, anume ca să nu pară el agresorul care atacă primul.
N-aș vrea să creadă cineva că scriu aceste rânduri cu gândul să atac ministrul de Externe al uneia din marile puteri ale lumii de astăzi, cum că ar fi un tip cam zurliu sau că minte de îngheață apele. Nu despre asta este vorba. Domnul Serghei Lavrov merită toată prețuirea ca persoană cultivată, este un poliglot de clasă, un interlocutor inteligent și chiar un mediator de marcă.
Numai că inteligentul și cultivatul ministru nu e de capul lui. Este de capul unuia mult mai strâmt la minte, al celui care nu se mișcă în palatele Kremlinului decât după ce ușile i le deschid doi arnăuți, desigur tocmiți anume pentru acest gest patriotic.
Iar, după ce ușile s-au deschis, apare în toată splendoarea Luminăția Sa, pășește cu pas legănat (unii zic că ar fi semn de maladie, alții că așa era obiceiul tuturor țarilor), se așază la fix opt metri distanță de toți ceilalți și declară că n-a atacat Ucraina, întrucât acolo nu-i război, ci se desfășoară doar o „acțiune militară specială”.
Poate că n-ar fi atâta bai, dacă „acțiunea militară specială” nu s-ar lăsa cu morți și răniți, cu valori materiale distruse, cu școli și spitale avariate și cu un exod halucinant, exact ca într-un război adevărat și chiar poate de mari proporții.
Ei bine, dacă nici ăsta nu-i război, ci numai o „acțiune militară specială”, atunci – mă întreb, ca tot omul naiv – războiul adevărat cum o fi?
Pe de altă parte, cum spuneam, ministrul Lavrov nu vorbește nimic de la el. Spune exact ce aude de la șefu’. Dacă ar spune altceva, și-ar da foc la pălărie, și-ar trage sigur gloanțe în picior sau și-ar tăia cu fierestrăul craca pe care stă, atât de bine așezat.
Este prea pragmatic domnul Lavrov ca să se preteze la teribilisme. Și, în acest context, domnia sa intră în paradigma lui Putin, încearcă să se așeze în logica lui Putin și rostește doar ce vrea Putin să audă. Nu este altceva decât portavocea dictatorului.
Pe bună dreptate, președintele Zelenski privește cu neîncredere dialogul cu ministrul de Externe și insistă să se întâlnească direct cu omologul său moscovit, cel care stăpânește logica la Kremlin, singurul cu care se poate discuta de la egal la egal și care poate să admită vreun compromis, dacă vrea pace.
În aceste condiții, degeaba se țin tratative cu alții. Și în niciun caz cu domnul Lavrov, care declară exact ceea ce a fost instruit de stăpânul său să declare:
"Ucraina este a noastră și noi vom decide ce vom face mai departe cu această țară. Președintele Putin a explicat foarte clar de ce a ales să pună în mișcare această operațiune specială”.
Poate că, atunci când spunea cu atâta convingere că „Ucraina este a noastră”, nu s-a gândit că și Hitler vorbea de „Austria noastră”, în ziua de 12 martie 1938, când anunța la Viena „culminarea unei dorințe de veacuri, aceea de a reuni populațiile germane și austriece într-o singură națiune”.
Nu vi se pare că „noi vom decide ce vom face mai departe cu această țară” este cam aceeași Mărie cu altă pălărie, precum cele două populații reunite într-o singură națiune în 1938?
Din păcate, unii abia acum se trezesc și observă că faza cu Crimeea n-a fost decât un test. După ce testul a prins, domnul Putin și-a frecat mâinile. Lumea civilizată a condamnat faptul, mulți i-au aplicat Rusiei sancțiuni, s-a pus problema și la ONU, indignarea a fost quasi-generală, dar nimeni n-a apăsat pe trăgaci. Crimeea a rămas „a noastră, fraților!”.
NATO, deși a scrâșnit din dinți, nu s-a îndepărtat de principiile sale de alianță defensivă, care nu va ataca niciodată pe nimeni, atâta timp cât nu este ea însăși atacată. Corect. Chiar sublim, dar Crimeea a rămas la ruși. Testul a prins.
A urmat testul cu „republicile populare” Donețk și Lugansk, ceva de mai mare râsul, dar aplicat mult mai brutal și aproape ultimativ. Cu pistolu’ la tâmplă, respectiv cu 180.000 de ruși la graniță. Iarăși indignare, iarăși scrâșnit din dinți, amenințare cu sancțiuni, dar pe trăgaci iarăși n-a apăsat nimeni. Noi suntem defensivi. Testul a reușit, domnul Putin și-a râs în barbă și a atacat Ucraina.
Revoltă generală, hotărâre ONU, sancțiuni fără egal, susținerea Ucrainei (diplomatică, bineînțeles) și amenințări fără egal. Dar ce ziceți dacă și ăsta o fi tot un test? Pentru ca domnul Putin să testeze Europa, sau poate America, poate NATO, poate nu știu pe mai cine?
Mie mi-e teamă că și „acțiunea militară specială” a fost tot un test, după care urmează ceva ce, chiar dacă bănuim, tot nu putem face nimic, atâta vreme cât cel defensiv nu dă comanda „foc!” până nu aude „poc!”, chiar la el în curte.
Nu știu dacă-i de râs sau de plâns, dar îmi amintesc de un vechi banc, terminat cu o replică, ajunsă legendă: „or să vadă ei, ce-o să pățim noi!”.
- - - - - - - -
*) Pontevedro – un stat inexistent, imaginat anume pentru libretul operetei „Văduva Veselă” de Franz Lehar.