Polemica despre serbările școlare este mai degrabă falsă. Nu ele reprezintă problema principală a școlii romanești. În schimb, ar fi necesară o discuție mai aprofundată despre problemele reale care fac aceste serbări cel mai adesea irelevante și chiar nedrepte.
Nu văd nimic rău, pe fond, în recompensarea celor care muncesc mai mult, sunt silitori, serioși. Poate fi și acesta un mod de a reflecta o ierarhie de valori normală în societate. Dar oare asta reflectă cu adevărat premiile școlare?
Dacă am avea un sistem de educație unitar, din punctul de vedere al calității și sistemului de evaluare, da, așa ar fi. Dar sistemul nostru de educație exact pe aceste paliere are mari deficiențe.
De multe ori, mai ales în urbanul mare, dar nu numai, notele nu reflectă doar efortul copilului, ci și investiția în meditații a părintelui, mai ales la materiile considerate importante, cele necesare la diverse examene și limbile străine. Meditațiile încep adesea chiar din ciclul primar în cazul copiilor care urmează să dea la finalul clasei a IV-a examen de admitere în școli considerate de elită.
Cât ar fi el de silitor, poate un copil sărac să concureze cu un copil care primește sprijinul suplimentar pe care părinții și-l permit? Cu greu și doar dacă și profesorul de la clasă este unul dedicat. Dacă am avea un corp didactic majoritar dedicat, nu cred că industria meditațiilor ar fi atât de extinsă. În plus și tentația multor profesori este să lucreze mai mult cu cei mai buni, deja antrenați suplimentar. E mai simplu.
E la fel de ușor să fii la vârf când trăiești într-o singură cameră împreună cu părinții și frații, de care uneori mai trebuie să ai și grijă? În mediul rural sunt încă mulți copii obligați să muncească de mici, tradiția este implicarea în muncile gospodăriei cărora adesea li se dă prioritate în fața învățăturii. Sunt copiii poate deștepți și dornici de învățătură, dar care aleargă cu ghiuleaua mentalității atârnată de picior.
Deci în competiția de la finalul anului nu toți copiii concurează în condiții egale. Iar pentru unii propriul efort, oricât de mare, nu e suficient pentru fi pe podium, deși poate el a fost mai consistent decât al unui coleg favorizat de soartă. Ceea ce el simte pofund, dureros.
Inegalitatea socială va exista întotdeauna, este inevitabilă, dar poate că ea nu ar trebui să devină criteriu implicit în evaluare încă din primele experiențe de viață.
Apoi, ca părinte, am constatat cât de subiectiv este adesea sistemul de notare. Am văzut prea des dubla măsură în notarea care nu se bazează pe criterii precise. Lipsa evalurilor standardizate reprezintă o problemă nu numai macro, ci și micro a sistemului de învățământ și ea viciază ierarhiile de final.
Când între locul I și II diferența e de numai câteva sutimi, ele pot să fie rezultatul dispoziției diferite în care același profesor l-a examinat pe fiecare dintre elevi în zile diferite sau a afinității personale cu fiecare dintre ei.
Pe fond, nu știu dacă ceea ce ar trebui stimulat este competiția dintre elevi sau competiția elevului cu sine însuși, cu potențialul sau, cu aptitudinile sale. Premiantul adevărat e cel care a sărit fără meditații de la media 5 la media 7, de la 6 la 8. Premiantul adevărat este cel care a avansat față de anul trecut, a crescut.
Cel mai adesea, în spatele competiției dintre elevi stau vanitățile sau temerile părinților. Copilul lor trebuie să fie primul pentru ca ei să se aibă cu ce se făli sau ca un pansamant pentru angoasa că nu va reuși în viață. De altfel, festivitățile sunt în primul rând pentru părinți și mândria lor, mai puțin pentru copii care se plictisesc, au chef să intre în vacanță și detestă tocilarii.
Circula recent postarea unei profesoare fost ministru al Educației care își felicita elevii cărora le e diriginta, la o scoală bucureșteană de top. Din postare înțelegem că media cea mai mică din clasa e 9,87, iar cei mai mulți sunt cu media 10. O fi în regula? E natural și realist?
Copiii supraturați care trebuie să ia 10 pe linie, să meargă la olimpiade, să facă un sport, balet, pian mai au timp de copilărie? Mai au timp să fie creativi, să-și imagineze, să greșească pentru a învață experimentând? Ne întrebăm de ce atâtea cazuri de depresii, obezitate, diabet? Oare sistemul acesta care transformă nota în scop în sine și în obsesie nu este toxic pentru dezvoltarea copilului? Nu ajunge să-i pervertescă mintea?
Numai un copil care a trăit biciuirea pentru note poate înțelege suferința și traumele.
Și note pentru ce? Învățământul românesc se bazează în continuare masiv pe memorare și teorie. Sunt copii extrem de dotați, chiar silitori, care nu se pot adapta acestui tip de non-educație. Care învață mai mult singuri din surse interactive, însă ceea ce învață nu le folosește la evaluarea capacității de toceală.
Sunt de acord cu ideea ministrului Educației ca notele la sport, desen, muzica să dispară fiind înlocuite cu calificative. Da, îi poți nota dacă le predai istoria artei, istoria muzicii. În rest, ele sunt discipline vocaționale, există copii cu talent și copii care nu au talent ceea ce nu poate fi niciodată un criteriu corect de departajare cât timp nu e vorba despre un învățământ vocațional.
Și nu în ultimul rând, festivismul păgubos, panglica, discursul calp își au originea în educația timpurie, inclusiv în asemenea serbări. Îi învățăm de mici că acesta este modelul corect de marcare a reușitei și apoi ne miram că ajung să blocheze orașul cu șiruri de autospeciale aduse la binecuvântarea ministrului.