Doi ani DIICOT nu a reușit să captureze nici măcar un gram de droguri în Portul Constanța. În total, în anul 2022, DIICOT nu a reușit să captureze decât 1.058,72 kg de droguri, dintre care 426,99 kg de droguri de mare risc și 631,73 kg de droguri de risc, potrivit propriului raport de activitate.
După ce i-a servit Marea Neagră o captură importantă, ajunsă pe plajă după ce valurile au răsturnat barca traficanților, DIICOT nu a fost în stare nici să identifice cine scosese din priză tocmai în acea noapte sistemul de supraveghere SCOMAR.
Cu acest bilanț glorios, DIICOT s-a năpustit în acțiuni de imagine: poze cu mascați de la descinderi de proporții cu traficanți de jeleuri cu droguri, cu o substanță care nu e interzisă. I-au rupt! În regulă și vânătoarea de jeleuri pentru lipsa autorizării. Dar cocaina? Dar heroina?
Sigur, nu e la fel de impresionant precum capturarea marelui traficant Maru, atât de profesionist și periculos încât din Spitalul Floreasca nu a reușit să ia decât două pungi cu ser fiziologic. Lider de clan adevărat, dar i-a venit DIICOT de hac.
E posibil ca Parchetul antimafia să fi fost impulsionat în acest reviriment de afirmația ministrului Justiției care a anunțat senin că în România sunt milioane de consumatori de droguri. Cam câte milioane?
Dacă numărul dnei Gorghiu e corect, am doar două întrebări:
1. Ce au făcut Poliția și DIICOT în timp ce am ajuns la asemenea proporții?
2. Dacă avem milioane de consumatori și în tot anul trecut DIICOT nu a reușit să confiște decât 1.000 de kg de droguri, Parchetul antimafia și antidroguri este praf? Nu praf alb, ci praf și pulbere.
Prestația autorităților în materie de antidrog rămâne jalnică, dar se screm isteric să arate lumii că se muncește eficient, că a început lupta cea mare.
De fapt, lupta antidrog în România se reduce la câteva jointuri autohtone și la ponturile servite de partenerii externi. În rest, DIICOT nici pe Maru nu e în stare să-l prindă la timp. Să ne amintim că și pe Vlad Pascu l-au lăsat să plece de două ori, pentru că nu prezenta vreun pericol. Până a ucis.
ASTĂZI PE SPOT:
Nu cred că trimiterea lor la pușcărie era soluția. E o prostie să crezi că pe oameni ajunși într-o asemenea situație îi inhibă creșterea represiunii, spectrul anilor luni de pușcărie. În lumea lor euforică nu mai există nicio frică.
Dar trimiterea lor într-un centru de asistență, obligarea la tratament ar fi putut fi o soluție. Dacă existau asemenea centre, desigur. Am ajuns la milioane de consumatori, potrivit dnei Gorghiu, și nu avem decât două centre pentru minorii consumatori.
Dar dacă tot ne concentrăm aproape exclusiv pe consumator, mai ales pe adolescent, pentru că adulții, am aflat de la ministrul de Interne, sunt deja o cauză pierdută, îi lăsăm în plata Domnului, de ce nu își pune nimeni întrebarea de ce această explozie a consumului la vârste mici?
Sigur, tentație, teribilism, manipulare, beizadele. Sunt și ele, nu pot fi negate. Dar nu numai. Principala cauza este depresia, spune o judecătoare care a audiat zeci de tineri consumatori.
„Nu toți sunt copii de bani gata, dimpotrivă aș zice. Și cei mai mulți spun că nu mai au pentru ce trăi, că nu-și găsesc locul în lumea aceasta.
Școala i-a pierdut pentru că sistemul îi sufocă: ore excesiv de multe și departe de curiozitățile lor, teme multe, numai teorie, nu au timp să facă sport, să se joace, să socializeze. Adesea bullying pe care nimeni nu îl sancționează.
Părinții fie nu au timp de ei, fie pun presiune să performeze, îi evaluează în comparație, mereu în comparație cu alții, încearcă să le stabilească drumul fără să țină cont de preferințele și înclinațiile lor. Dacă ai răbdare să îi asculți, înțelegi ce se întâmplă”.
Lasă că și noi aveam multe ore, multe teme și nu eram depresivi, ripostează mulți dintre părinți. Ba da, eram, numai că nu vorbeam despre asta, iar depresia noastră nu avea la-ndemână această ieșire. Era o durere pe care o duceam fără antialgice, fără ca, de la un moment dat, să o mai percepem.
Depresia noastră neasumată din copilărie este o cauza a eșecului societății romanești și o premisă a depresiei copiilor noștri pe care nu îi putem înțelege. Îi proiectăm efectele asupra lor.
Reformarea reală a sistemului de învățământ ar însemna ca el să fie gândit pentru elev, nu pentru adulți, profesori și părinți, cel mai adesea marcați iremediabil de educația comunistă pe care o perpetuează.
Reforma reală ar însemna ca școala să devină locul unde copilul se poate dezvolta, își poate cultiva înclinațiile, își deschide mintea, înțelege lumea în care trăiește azi, nu cea din secolul trecut, nu o pușcărie sufocantă în care învață cum să aștepte tonul la telefon.
Ea nu va eradica, singură, fenomenul drogurilor în rândul tinerilor.
Dar dacă pe de-o parte Poliția și DIICOT ar trece de la concursuri de frumusețe la o reală vânătoare a rețelelor și traficanților, iar școala ar deveni ceea ce trebuie, cu siguranță dimensiunea fenomenului s-ar reduce.
