Suntem la peste o lună de confruntări dure, cu mii de morți și răniți în ambele tabere, cu distrugeri apocaliptice, cu exodul milioanelor de oameni, cât mai departe spre vest, și cu despărțirea tragică a bărbaților de familiile lor.
Ne găsim totuși și în momentul când negocierile găzduite de Turcia dau o rază de speranță pentru un viitor acord sau măcar un armistițiu imediat.
Este minunat acordul, este binevenit armistițiul, dar în mintea simplului cetățean, nealiniat la nimic dar dornic să fie informat, rămâne încolțită o întrebare elementară: de ce?
Ce motiv atât de strașnic a determinat, oare, un vecin uriaș să se arunce năpraznic și disproporțonat asupra megieșului său de veacuri, ca să-i devasteze casele, satele, orașele, rodul muncii sale și să-i distrugă ireparabil patrimonial național?
Nu-i ușor să descifrezi motivele, dar nici foarte greu nu pare a fi. S-o luăm deci ab ovo.
Declarațiile inițiale ale domnului Putin
În dimineața de joi 24 februarie, la câteva ore după declanșarea atacului, președintele Federației Ruse făcea o declarație, din care citez:
„Circumstanțele ne impun să luăm măsuri decisive și imediate. Republicile populare din Donbas s-au adresat Rusiei cu o cerere de ajutor. În acest sens (…), eu am decis să conduc o operațiune militară specială”.
Cu o săptămână mai devreme, când respectivele „republici” nici nu erau încă recunoscute oficial la Kremlin, liderul separatist al regiunii Donețk, Denis Pușilin, declara:
„Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski va da curând ordinul de a trece la ofensivă şi de a pune în aplicare planul de invazie a republicilor Doneţk şi Lugansk”.
Așadar, de aici a pornit (oficial) samânța războiului: liderul unei așa zisei „republici” a auzit că președintele Ucrainei ar pune în aplicare un plan de invazie în propria țară, iar Kremlinul, luând de bune cele auzite de respectivul lider, a demarat un război în regulă, ucigând și distrugând totul în cale.
Haida-de! Asta n-o crede nici Gâgă. Dar, dacă așa ceva este de necrezut, atunci care să fie oare explicația reală a apocalipsei declanșată fără vreo explicație plauzibilă?
„Invincibila Armada”
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Filip al II-lea, rege al Spaniei, al Portugaliei, al Neapolelui, Siciliei et caetera, nu-și încăpea în piele, visându-și încă și alte măriri. Iar în Evul Mediu nimic nu te făcea mai mare decât o oaste numeroasă, cât frunza și iarba.
Regele își dorea cea mai mare flotă din lume și o armată pe măsură, cu scopul de a cuceri tot mapamondul.
Prima vizată era Anglia. Filip al II-lea se bucura de încrederea Cortesurilor care au votat alocarea a opt milioane de ducați, ce urmau să fie strânși prin noi taxe. Avea mare trecere la banca Fuegger, care i-a oferit și ea o finanțare generoasă. Însuși papa Sixtus al VI-lea a promis un million de coroane aur, disponibili în ziua când „Invincibila Armada” va călca pe teritoriul englez.
În mai 1588, Invincibila Armada era gata, iar în aceeași lună a început campania în care regele Filip al II-lea spera să-și așeze pe frunte încă o coroană, cea a Angliei.
Un memorialist al vremii ilustrează astfel starea de spirit în „Armada”:
„Moralul trupei era excelent, alimente din belșug, echipament berechet. Gândul ostașului nu-i zbura decât la gloria ce-l așteaptă și, firește, la ispititoarea pradă de război”.
Dar, vai, după numai câteva luni de confruntări, uriașa oaste a lui Filip al II-lea s-a pomenit înfrântă, ba dezavantajată de condițiile meteo, ba depășită de neașteptata tactică și strategie a inamicului.
Din uriașa „Invincibila Armada”, s-au întors în Spania câteva zeci de corăbii și câteva mii de soldați descurajați, obosiți, bolnavi și înfometați.
Am convingerea că președintele Putin a contat pe un fel de ”Invincibila Armada” rusească, menită să demonstreze lumii în câteva zile puterea sa. Se vedea pe sine primind parada militară la Kiev, așa cum un omolog al său serbase la Viena momentul Anschluss.
Dar astăzi, după o lună de lupte, soldații săi au ajuns obosiți, descurajați și înfometați.
Crimeea, cuiul lui Pepelea
Până la urmă, domnul Putin a înțeles că, cel puțin sub aspectul dimensiunilor juridice internaționale, ocuparea Crimeii a fost un mare kix. Comunitatea internațională condamnă în cvasi-unanimitate ocuparea teritoruiului unui stat străin, iar prin Rezolutia 68/262 Adunarea Generală ONU a confirmat că susține „integritatea teritoriala a Ucrainei, în cadrul granițelor sale recunoscute pe plan internațional”.
Liderul rus pare să caute o autoritate mai mare decât comunitatea internațională și chiar mai suspusă decât rezoluția ONU. Iar această autoritate i s-a părut că nu poate fi decât forța armelor.
Numai o asemenea forță gândește el că ar putea obliga Ucraina să recunoască anexarea Crimeii de către Rusia, lăsând fără obiect preocupările internaționale în această problemă.
Apocalipticul război, întitulat feciorelnic „operațiune militară specială”, urma să îngenuncheze Ucraina, salvând totodată statutul Crimeii, în varianta putinistă.
Naționalismul exacerbat, arma tuturor dictatorilor
Putin știe că are o dizidență puternică în țara sa, deși Opoziția este redusă aproape la tăcere prin opresiuni. Faptul îl fragilizează pe președinte sub aspect politic. Iar cel mai bun antidot împotriva oricăror nemulțumiți, se știe, este naționalismul patriotard.
Parcă nu mai contează că ești flămând, gol și neinformat, când pronunți vorbele magice „patria”, „poporul” sau sintagma „trăiască ai noștri”.
Domnul Putin a crezut că vorbele „denazificare” sau „demilitarizare” aparțin acestei categorii. Dar, vai pentru dânsul, denazificarea ucraineanului de origine evreiască Zelenski de către rusul get-beget Putin a picat ca nuca în perete. Iar demilitarizarea unui stat vecin, militarizându-te pe tine însuți în acest scop – asta izbește exact ca oiștea în gard.
În afara faptului că nazismul este o entitate desuetă, faptele arată că Putin a vorbit strict emoțional, fără cântărirea fiecărui cuvânt, așa cum se cade unui adevărat om de stat.
Pe scurt, dacă Vladimir Vladimirovici a declanșat războiul contând cumva și pe arma naționalisto-antisemită, aceasta i-a explodat în propria raniță.
Subestimarea NATO
Este foarte probabil că, atacând Ucraina, Putin a pus la încercare NATO, mizând pe o închipuită lipsă de coeziune între aliați, pe închipuite slăbiciuni ale Alianței și pe incapacitatea ei de a reacționa prompt și solidar.
Socotind că momentul este potrivit, și-o fi spus în gând „bate fierul cât e cald” și a trecut la atac, expunând la vedere o uriașă armată și amenințând chiar cu arma nucleară.
Evoluția următoare a evenimentelor a scos însă la vedere solidaritate, unitate, implicare, hotărâre, convingere, cutezanță, neînfricare în rândul NATO. Aș adăuga, ca opinie personală, că personalitatea eroică a lui Zelenski a dat un plus de determinare Alianței, iar președintele rus a căzut pe gânduri.
Întâmplăor sau nu, la puțin după ce NATO se declara tot mai insistent gata să dea replică după prima bubuitură răsunată pe teritoriul său, Rusia a declarat pe neașteptate că „prima etapă a operațiunii militare speciale” a fost încheiată cu succes, iar de acum încolo începe etapa a doua.
Este un categoric pas înapoi, care sugerează că pe Vladimir Vladimirovici nu-l preocupa NATO atunci când scotea sabia din teacă, dar, cum a văzut ce adversar i se prefiguează, a și început să-și facă griji de cum s-o pună în teacă la loc – eventual fără să observe lumea.
Propria supraestimare
Simțul grandomaniei nu i-a lipsit niciodată kaghebistului Putin. S-a dat bine pe lângă fostul președinte Elțin, ca să-l numească premier, apoi a tras de mâna aceluiași Elțin, bolnav grav, ca să-i fie succesor la președinție, apoi s-a făcut frate cu fostul premier Medvedev, ca să împartă Kremlinul a tour de role, apoi s-a făcut frate cu însăși Constituția ca să nu-l mai împartă cu nimeni ca să rămână pe veci la Kremlin - poate ca mumia macabră a lui Lenin.
Mi se pare normal ca, după ce ți-au reușit toate acestea, să te crezi grozav, să te vrei mare și să te socoți atât de inteligent încât dai de știre întregii lumi ce năzbâtie ți-a mai trecut prin cap: „eu am decis să conduc o operațiune militară specială”.
În momentul când zici „eu am decis să conduc”, este clar ce ai în subconștient, că eu sunt cel mai bun, mai capabil, mai priceput și că nimeni altul nu-i mai dihai decât mine, ca să conducă el și nu eu.
Liderul Kremlinului pare convins că, într-adevăr, nu-i nimeni mai dihai. Ca dovadă, îl ascultă toți, îl lingușesc toți, îl admiră toți și nimeni nu iese din vorba lui Vladimir Vladimirovici.
Când vorbește el, aplaudă un stadion cu peste 200.000 aplaudaci, când pășește el, arnăuții sar să-i deschidă cogeamitea uși, când vorbește el, alții stau cuminți la alt capăt al mesei, iar când strănută el – ca să parafrazez o veche zicală – toată Moscova își șterge nasul.