Sub stindardul neutralității, un concept în sine manipulator în contextul agresiunii Rusiei asupra Ucrainei, Teatrul Național București, prin conducerea sa, refuză orice mesaj de condamnare a crimelor de război comise de trupele lui Vladimir Putin, dar îi acordă platformă lui Dan Puric și, astfel, validează discursul ultranaționalist.
Trebuie sau nu ca o instituție de cultură și mai ales artiștii, scriitorii să ia poziție și să denunțe răul, atunci când acesta se întâmplă?
E o întrebare puternică, reluată de multe ori în istorie și care nu lasă loc de nuanțe. În cazurile limpezi, de felul limpezimii pe care o aștepta Elisabeta Rizea, luptătoarea anticomunistă, nuanțele înseamnă eschivare, deci o formă de complicitate cu răul.
Nu e confortabil să trăiești în timpuri care îți testează conștiința, dar, odată ce asta e istoria, ea se întâmplă, vorba lui Harari, chiar dacă tu nu ai chef de ea. Și cine să aibă chef de genocidul care le întâmplă în Mariupol, aidoma celui stalinist, Holodomorul? Și acum, ca și atunci, oamenii sunt lăsați să moară de foame, sete și frig sau, dacă încearcă să iasă, de bombe și glonț.
Au ei chef de așa o moarte? Vor ei o asemenea istorie? Nu ar vrea și ei o pauză de la istoria mare, măcar să-și tragă sufletul, să mai citească o carte, să mai vadă o piesă de teatru neangajată politic? Sau, pur și simplu, să apuce să-și ia rămas bun de la viața lor banală, pe care agresorii ruși o vor bombarda fără ca vreo fărâmă de umanitate să-i oprească?
Atunci când răul absolut chiar se întâmplă și nu există nicio minimă îndoială că nu e cazul acum, când Rusia a invadat Ucraina, îi ucide oamenii și îi deportează, nu există neutralitate.
Eschivarea devine morală, indiferent de cât disconfort îți creează denunțarea răului.
În prima zi a invadării Ucrainei, i-am trimis un mesaj lui Gabriel Liiceanu, spunându-i că eu cred cu tărie că va conta să vorbească despre ce se petrece. Că acum e momentul în care fermitatea de a numi răul rău poate fi decisiv pentru adevăr. M-a sunat imediat și am făcut un interviu pornind de la care nu a mai fost nicio cale de întors. Răul era numit rău.
De fapt, ce e șocant în acest interviu e că Gabriel Liiceanu îi dă cuvântul Monicăi Lovinescu, a cărei formidabilă claritate morală a refuzat de la început să scalde în ape răul, cât să-l îngăduie. Reiau aici fragmentul:
La scurtă vreme după instalarea lui Putin în funcția de președinte al Federației Ruse, Monica Lovinescu scrie, pe 3 aprilie 2000, în Jurnalul său:
„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin? (…) A dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elţîn, ci mai ales flatând şovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare dată când are mâinile libere, Armata Roşie violează, torturează, ucide pe civili. S-a deschis în Cecenia un lagăr, în principiu pentru a filtra pe terorişti, în fapt, pentru a supune pe toţi, de la copii la bătrâni, unor torturi inimaginabile.
Spion de rangul doi al KGB-ului, format de Andropov, mâncătorul de disidenţi, Putin, deşi este criticat în unele publicaţii mai lucide ale stângii, cum ar fi Le Nouvel Observateur, nu are de înfruntat obiecţii majore. Să ne închipuim, la 10 ani de la dispariţia lui Hitler, un cadru al Gestapo-ului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. Nu-i aşa că nu se poate? E greu de înţeles, încât îţi vine să taci din simplu, iremediabil şi profund dezgust“.
Le-am scris apoi lui Norman Manea și Ion Vianu, ambii intelectuali în sens autentic, care nu și-au folosit niciodată vocația literară ca scuză pentru abdicarea de la istoria mare.
Și a contat. De fiecare dată când s-au ridicat în picioare și au numit cu fermitate răul rău, a contat. A contat și în anii dictaturii comuniste, pentru cei care nu mai puteau să-și țină ochii deschiși înăuntru, a contat și în postcomunism, când vechiul sistem a tras toate pârghiile pentru a compromite binele și morala.
A contat și în anii în care regimul Dragnea a încercat să confiște țara. De fiecare dată când i-am căutat să vorbească, și Norman Manea, și Ion Vianu au făcut-o. La fel, Andrei Pleșu. La fel, istoricii Oliver Jens Schmitt și Thierry Wolton, legați de România și de istoria noastră nu prin cotidian, ci printr-o înțelegere profund umanistă a istoriei.
Așa că explicația că un director interimar al TNB, teatrul pe care l-a iubit atâta Ion Caramitru, căruia i se pot reproșa decizii de management, dar în niciun caz eschivarea morală și justificarea acesteia tocmai prin rolul artei de a fi neutră, că instituția de cultură nu face geopolitică și civism este o explicație care nu ține.
Nu când cu mâna cealaltă îi deschizi ușa lui Dan Puric. Iar aici nu era vorba despre o poziționare politică, ci despre una esențial umanistă.
Nu e vorba despre PSD, PNL, Iohannis, USR și ce mai încape în enumerare, ci despre criminali și genocidul pe care ei îl comit.
Așadar, nicio abdicare de la cultură atunci când numești răul rău. Când însă îl diluezi și-l compormiți, lăsându-i scena lui Dan Puric, abdicarea e pe masă.