Profilul de prim turist al țării de care beneficiază Klaus Iohannis este caricatural expus prin opoziție cu nimeni altul decât Marcel Ciolacu, aflat în plină modificare de profil politic, cu mențiunea că, totuși, se lucrează cu materialul clientului. Chiar dacă clientul merge la Washington.
Strategia lui Marcel Ciolacu de a-și construi un alt profil politic nu mai este o noutate.
Încă înainte de vizita de la Washington, care, deși nu are nicio reușită sclipitoare, nici nu a eșuat lamentabil, liderul social-democrat a ocupat de câteva ori locul lui Klaus Iohannis, atât prin mesajele de politică externă pe care le-a transmis, cât și prin pretenția de mare reprezentativitate politică pe care ar avea-o.
De altfel, apetitul actualului președinte pentru construcții de suveran convine de minune strategilor lui Ciolacu, premierul nu s-ar opune niciunui ban în plus care să fie folosit de Iohannis pentru avionul de lux cu costuri secretizate ori pentru ca soția președintelui să danseze pe ritmuri africane.
Cu cât Klaus Iohannis își expune mai mult mediocritatea, care îl pune în situații de inadecvare, cu atât Marcel Ciolacu va juca rolul președintelui de facto, preocupat de agenda țării și de relațiile externe majore, așa cum este cea cu Statele Unite.
De altfel, ignorarea ambasadorului român la Washington și tratarea acestuia în registrul minor al funcționarului intră în această logică a expunerii cât mai largi a unui președinte a cărui inutilitate a ajuns să coste România.
Andrei Muraru este unul dintre oamenii actualului președinte, numit în SUA mai degrabă datorită loialității față de Iohannis și al cărui mandat de ambasador nu a avut vârfuri. Lăsarea lui în afara întâlnirilor politice pe care Ciolacu le-a avut în SUA este însă nu doar o umilire a omului președintelui, ci și un simptom al calității politice slabe a echipei lui Marcel Ciolacu, care nu a văzut că astfel transmite un semnal diplomatic de neprofesionalism americanilor, nu președintelui român.
Doar că Marcel Ciolacu are nevoie de această statură de putere care să se vadă acasă, unde este electoratul, chiar dacă știe că i-ar conveni mai mult să rămână prim-ministru și să aibă accesul la resurse, nu fotoliul de la Cotroceni, unde actualul președinte a lăsat funcția să fie tot mai deposedată de atributele reale pe care Constituția i le dădea.
Ciolacu este damnat să devină prezidențiabil, pe de o parte, pentru că asta e cutuma, președintele de partid candidează, mai ales la PSD, unde Cotrocenii reprezintă la fiecare scrutin posibilitatea unei mari revanșe, și, pe de altă parte, pentru că nu a fost identificat niciun alt personaj pe care PSD să pună toți banii și să renunțe la cutuma de a-și trimite șeful de partid în cursa pentru Cotroceni.
Ocupând prematur locul președintelui, Marcel Ciolacu a mai ochit un candidat: Mircea Geoană, care a dus la uzură funcția de adjunct NATO, pusă la bătaie ca argument maximal al potrivirii lui la funcție.
Va reuși Ciolacu? Depinde la ce ne uităm: intern, discursul lui iliescianist, cu grija pentru "obidiți" și "patriotismul economic", va contabiliza electoratul, mai ales dacă Opoziția va defila cu mulți candidați lipsiți de o șansă reală, chiar dacă mică, și dacă AUR va deveni un pericol uriaș.
Extern, e greu de crezut că Marcel Ciolacu va trece drept un lider politic care să fie întrebat marile întrebări ale lumii în care ne situăm, dar asta va schimba puțin spre deloc percepția asupra politicienilor care ajung la putere în București.