După câțiva ani în care lupta anticorupție a fost principala temă de creștere și descreștere a partidelor politice și de protest social, subiectul a dispărut de pe agenda politică, în campanie electorală e mai degrabă convenabil să te debarasezi de el, iar societatea se teme să o mai discute, pentru a nu cădea iar în capcana paradigmei eroice și a fi astfel înșelată.
Cine a pus batista pe țambal?, întreba economistul Cristian Mureșan, în conferința Humanitas de la Ateneul Român. Pentru că paradoxul este evident: pe de o parte, în România au intrat în ultimul deceniu și jumătate mai mulți bani decât oricând și trăim într-una dintre cele mai bune versiuni ale țării, pe hârtie; pe de altă parte, oamenii se tem de aceleași spitale și nosocomiale, școlile pot să se prăbușească la un cutremur major și, mai ales, oamenii se percep a trăi într-una dintre cele mai proaste versiuni ale României. Probabil cea mai acută și dramatică descriere rămâne cea a lui Gabriel Liiceanu, care a vorbit, în interviul acordat Spotmedia.ro, despre România, țara care ar fi putut să fie.
Unde e ruptura de logică? Cum putem trăi simultan în cea mai bună și în cea mai rea versiune a României?
Cum ajung banii europeni care au intrat în țară să fie puși la treabă pentru a vulnerabiliza nivelul de trai, bunăstarea și speranța socială a românilor?
Răspunsul dat de Mureșan, în interviul acordat Spotmedia, este tranșant: corupția. Corupția face ca banii să intre în țară și mai departe ei să nu ajungă în mod nemijlocit în ceea ce folosește binelui comun – școală, stradă, spital.
Și, chiar dacă într-un final ajung, pentru că toți străinii care ne vizitează remarcă schimbările în bine ale țării, pe care noi, obturați de zgomotul de fond și de unghiul mic, nu le putem vedea, ele nu se mai convertesc în împliniri.
Sentimentul acut al neisprăvirii, cimentat generație după generație, de la Cioran și Drăghicescu încoace, nu reușește să se diminueze. La urma urmei, oamenii gândesc în termenii și bornele propriilor vieți și nu pot opri sentimentul că s-au irosit laolaltă cu țara.
Gabriel Liiceanu a făcut și calculul: în fiecare an, România este privată de 36 de miliarde de euro, bani cumulați din taxe necolectate și deturnări, furturi din ceea ce el numea avuția poporului, o sintagmă corectă, pentru că asta reprezintă banii care ar trebui să ridice binele comun, în tot ce înseamnă el.
"La nivel european suntem, dacă nu pe primul loc, în top trei la ceea ce înseamnă corupție și asta se traduce prin deturnarea banului care ar fi trebuit să ajungă exact la ceea ce ați numit: spitale, școli, infrastructuri fizice și digitale și care se duce în altă parte sau este înghițit de acest sistem.
A doua explicație este în mediocritatea clasei politice, care nu știu cum a făcut în ultimii ani, dar a eliminat corupția din agenda publică. Nu mai auzim aceleași lucruri pe care le auzeam în urmă cu câțiva ani. Asta înseamnă că a dispărut corupția din România? Deloc. Înseamnă că cineva a pus batista pe țambal, adică haide să facem lucrurile astea în surdină, haide să ne împărțim pe teritorii, pe județe, pe regiuni.
Asta ține lucrurile în loc. Ar trebui să avem în clasa politică indivizi care înțeleg să iasă din această mediocritate, a ceea ce ni se propune în termeni de programe politice și să vedem, în termeni de resurse umane și în termeni de slogan și de ideologie, oameni care se bat cu acest cancer care e deasupra României și care joacă un rol nu doar asupra buzunarului afectat, ci și în percepția și în starea de spirit a românului din clasa de mijloc.
ASTĂZI PE SPOT:
Acesta își spune că totul pare pierdut, că nu mai putem face nimic și atunci eu trebuie să îmi caut ieșirea singur, ori în emigrare, ori în mica lume privată", spune Cristian Mureşan.
Cine a pus așadar batista pe țambal?
De ce, știind că statul este periclitat de corupție, anticorupția nu mai este o temă nici pentru agenda publică mare, nici pentru politicieni?
În fond, Corupția ucide și Fără penali în funcții publice au marcat viața societății și politica și au înlocuit bătălia pentru lustrație și demascarea fostei nomenclaturi și a marilor turnători.
Problema este că suntem exact în ziua cârtiței: la fel cum demascarea turnătorilor și scoaterea lor la marginea vieții publice au eșuat în celebrarea cu fast a unuia dintre turnătorii de cursă lungă, Bălăceanu Stolnici, chiar de către Academia Română, și Corupția ucide, după ce a luat 64 de vieți în Colectiv și mai ales în spitale, a eșuat în revenirea lui Victor Ponta în preajma Guvernului și în candidatura sub titlul Și eu sunt interlop a lui Piedone, la Primăria Capitalei.
Sunt aici, istoric, trei mecanisme care ne-au făcut rău și care ne încremenesc acțiunea civică, la fel cum te blochează frica, deși știi că nu vei supraviețui moral dacă nu o depășești.
Primul este acela al eroizării. Așa cum remarcă Laura Ștefan, expert anticorupție, în interviul acordat Spotmedia.ro, această exuberanță în construirea unor socluri anticorupție, ceea ce se traduce prin personalizare și cult al eroului, a creat premisele unei deziluzii sociale majore.
Orice erou construit în acest fel va avea parte, fără doar și poate, de o invalidare dureroasă și de un proces de demolare care va fi speculat politic și întors de politicieni împotriva societății: așa s-a ajuns la diabolizarea intelectualilor lui Băsescu, punctul zero al urii administrate politic în aceste decenii postdecembriste.
Or, știind ce știm astăzi despre dosarele Elenei Udrea, despre pactul lui Traian Băsescu cu Securitatea și așa mai departe, frica de anatemizare ne face să rămânem mai degrabă captivi deziluziei, în care găsim măcar surogatul de confort moral că nu suntem trași pe sfoară.
Cel de-al doilea este cel auto-compromiterii sistemului de justiție și aici Laura Ștefan explică foarte clar:
“La nivel public, din punctul meu de vedere, toate discuțiile acestea care au avut loc în anii din urmă cu privire la pensii, salarii în sistemul judiciar au subminat susținerea publică pentru justiție. Aș spune că judecătorii și procurorii nu s-au ajutat deloc, nu și-au ajutat propria agenda.
Vă spun, pentru un observator extern atent la sistemul judiciar, lucrurile astea arată foarte rău și, cum să spun, lăcomia n-a fost niciodată un lucru apreciat. Şi, în condițiile în care în sistemul judiciar, totuși, pensiile și salariile sunt mult superioare celor din sistemul public și chiar și celor din sistemul privat, cred că dă foarte prost această lăcomie”.
E important ca magistrații să se ridice un pic deasupra propriilor interese imediate și să se întrebe: oare ce se întâmplă dacă eu fac lucrul ăsta, care este impactul asupra sistemului judiciar în ansamblu? De asemenea, nu cred că a ajutat nici faptul că o mare parte din populație a înțeles că magistrații din România se pensionează după 25 de ani vechime. Se pot pensiona. Cred că toate aceste tratamente speciale ajung până la urmă să submineze susținerea publică în sistemul judiciar.
Laura Ștefan, expert anticorupție Expert Forum
Al treilea mecanism este însă cel mai perfid: voința politică pusă nu în slujba luptei anticorupție, ci, din contra, a compromiterii și scoaterii ei din joc.
Meritul lui Traian Băsescu a fost acela al voinței politice de a forma un sistem de justiție independent, care să poată contracara corupția.
Odată voința politică dispărută, personalizările și eroii de carton au început să funcționeze ca anticorpii prinși în bolile autoimune: deturnându-și natura și atacând tocmai țesuturile sănătoase. Mai mult, strategia de anatemizare a intelectualilor care au ieșit în stradă la protestele anticorupție a vizat scoaterea acestora de pe agenda publică și descurajarea lor.
Tocmai de aceea, este remarcabilă prezența în cetate a lui Gabriel Liiceanu și încăpățânarea lui, care s-a văzut și în travaliul de a cinsti memoria Monicăi Lovinescu, în timp ce Bălăceanu Stolnici era aplaudat de Academie, de a denunța corupția drept flagelul prim al devorării speranței sociale. Este cel care a readus tema în dezbaterea publică, vorbește insistent despre ea, obosit, dar, așa cum el însuși spune, fără să dispere.
În clipa în care avem personaje care au delapidat avuția poporului, care e o expresie corectă în cazul democrației, treaba asta ne năruiește. Ne năruiește, dacă nu se petrece ceva, dacă nu are loc o schimbare și ea nu poate avea loc decât dacă societatea civilă reacționează, decât dacă primarii care se eternizează în cinci mandate nu mai reușesc să își facă acest joc. Acolo suntem.
Gabriel Liiceanu
În curând, la Editura Humanitas va apărea un solid atlas al corupției.