Indicatorii economici arată că România e într-una dintre cele mai bune lumi posibile. Banii se pierd însă pe drumul dintre statistici și spitale, autostrăzi, școli și buzunarele românilor: corupția despre care politicienii nici nu mai vorbesc, s-a pus batista pe țambal, și mediocritatea clasei politice fac să pară că trăim în Românii paralele.
Mondializarea, așa cum am cunoscut-o în ultimii 30 de ani, a produs o faimoasă curbă a elefantului, explică economistul Cristian Mureșan într-un interviu acordat spotmedia.ro, astfel încât există doi mari câștigători în termeni relativi, de creștere a puterii de cumpărare și a bunăstării indivizilor. Aceştia sunt clasele de mijloc din țările emergente, iar corporatiștii români intră exact în această categorie, respectiv elitele economice din lumea occidentală, care și-au lărgit piața de la țara lor și au dus-o într-o piață globală.
Ar trebui să avem în clasa politică indivizi care înțeleg să iasă din această mediocritate, a ceea ce ni se propune în termeni de programe politice și să vedem, în termeni de resurse umane și în termeni de slogan și de ideologie, oameni care se bat cu acest cancer care e deasupra României și care joacă un rol nu doar asupra buzunarului afectat, ci și în percepția și în starea de spirit a românului din clasa de mijloc. Acesta își spune că totul pare pierdut, că nu mai putem face nimic și atunci eu trebuie să îmi caut ieșirea singur, ori în emigrare, ori în mica lume privată.
Cristian Mureșan, care va conferenția, duminică, la Ateneul Român, în cadrul Conferințelor Humanitas Despre lumea în care trăim, activează în prezent în cadrul unui cabinet de inteligență economică din capitala Franței. Timișorean stabilit la Paris din 2004, a absolvit Școala Politehnică, Science Politiques și École des Mines de Paris. A participat la elaborarea și punerea în practică a strategiilor manageriale pentru numeroase societăți din SUA și Europa Occidentală. A colaborat, mai apoi, în peste 80 de țări, cu cele mai importante instituții guvernamentale și entități private în proiecte din domeniul energiei.
În privat, este implicat în laboratoare de idei care promovează liberalismul și integrarea europeană.
„Lumea în care trăim” - așa sunt intitulate conferințele Humanitas de la Ateneu. Există un consens în ultimul an că lumea în care trăim e una care ne pune la încercare vechile adeziuni și în care democrația este confruntată fie de democrație compromisă - cum sunt regimurile liberale, fie chiar de totalitarism și autocrații. Cum se vede din punct de vedere economic confruntarea dintre democrație și autocrație?
E o lume fragmentată, prin acest cuvânt aș caracteriza situația în care suntem astăzi. O situație foarte diferită și puțin îngrijorătoare, deși eu sunt un optimist incurabil, raportată la cei 30-40 de ani de după căderea zidului Berlinului și în care ceea ce numim globalizarea - sau mondializarea - s-a dezvoltat în pas galopant.
Inflexiunea, cred, apare după criza COVID și dacă venim astăzi la București să facem inventarul lucrurilor și să încercăm să deslușim pe ce planetă economică și tehnologică trăim, este din două mari motive.
Primul este acest super-an electoral 2024, nu doar în România, ci peste tot în lume. Sunt peste 60 de țări, mai bine de jumătate din populația lumii, care va alege și va împinge lucrurile într-o anumită direcție pentru a doua parte a acestui deceniu.
Al doilea mare motiv este faptul că avem acest recul, analizând ceea ce ni s-a întâmplat, ceea ce s-a fragmentat pe planeta economică, în spatele crizei medicale COVID, chiar dacă ea pare astăzi departe. Pentru că, trebuie spus, deși omenirea a reacționat formidabil și într-un timp record, având în vedere dimensiunile problemei, în fundal, datorită acestor mecanisme economice neortodoxe care au fost aplicate în timpul crizei, noi tragem astăzi sechelele și ele trebuie urmărite foarte atent.
Am legat aceste două lucruri, pentru că anul electoral 2024 poate fi plata și scadența acestor mișcări extrem de importante din planeta economică din ultimii ani și numesc aici lucruri extrem de concrete: prețurile mari, inflația galopantă, digitalizarea care a împins anumite comunități într-o altă direcție. Și asta poate fi urmărit, țară cu țară și punct cu punct.
Aveți și dvs această idee, pe care ați enunțat-o, cum că după criza pandemică statul, elementul public, nu s-a mai retras din piață. Îmi spunea Thierry Wolton cam același lucru, că după criza pandemică, se pare că lumea liberă, Occidentul, a preluat de la China, de pildă, mecanismele greșite, cum ar veni supravegherea, imixtiunea sectorului public în piață. Unde suntem acum?
Haideți să dăm două exemple importante.
Ce au făcut statul și autoritățile în situații de urgență? Vorbim despre imprimarea unei sume de bani, fără precedent, care a fost revărsată peste economie pentru a menține stabilitatea piețelor și coerența societăților noastre.
Vorbim aici de trei-patru mii de miliarde de dolari în Statele Unite și Uniunea Europeană. Asta înseamnă echivalentul PIB-ului Franței, adică o Franță sau o Germanie aruncate peste economia lumii fără contra-parte în bunuri și servicii.
Aceste sume la un moment dat trebuie să aterizeze undeva. Și asta e una dintre explicațiile referitoare la prețurile mari, la inflația pe care am observat-o.
Altă explicație ar fi războiul din Ucraina, care a pus o presiune majoră asupra prețurilor la energie și apoi, în mod capilar, asupra celorlalte domenii.
Alt exemplu, iarăși venit din criza COVID, este această explozie a datoriei publice care s-a întâmplat în țările occidentale, unii ar spune în țările care își permit să extragă bani de pe piețe. S-a trecut acest prag psihologic de 100% datorie din avuția națională.
Știți, macroeconomia e îmbibată de jargon, însă adunarea și scăderea sunt aceleași precum în școala generală și sunt aceleași pe care le avem și noi pentru calculele pe care le avem pentru contul personal. N-aș sugera să statele se află astăzi într-o îndatorare nesustenabilă, dar ferească Dumnezeu de un șoc puternic nou, marja lor de manevră este foarte redusă astăzi.
În timpul crizei, cum bine spuneți, autoritățile au acaparat domenii întregi de a activitate și, ăsta e păcatul publicului, uită să se retragă. Medicamentele, alimentația, transportul, logistica mondială în ce privește mutarea mărfurilor dintr-un punct A într-un punct B, domenii întregi. Tranziția ecologică prin legislații extrem de puternice în care sunt revărsate sume colosale de bani, vorbim aici de Inflation Reduction Act din Statele Unite, respectiv de Green Deal în Europa.
Toate acestea dezechilibrează acest joc extrem de subtil dintre public și privat. Există o fișă a postului pentru fiecare dintre cei doi jucători. Privatul joacă în economia de piață după regulile cererii, ofertei, stabilizării prețurilor, confirmării prin consumator, respectiv publicul se oprește la crearea unui cadru legislativ juridic în care egalitatea de joc între jucători este asigurată.
Or, nu se mai întâmplă asta. Statul a devenit un actor în sine și consecințele aici sunt multiple, de la elemente de bază, de tipul “vom plăti produse mai scumpe și mai proaste, pentru că nu lăsăm concurența să se desfășoare”, până la ceea ce ați enunțat în întrebarea dvs: conflicte, confruntări între parteneri extrem de puternici. Îi numesc aici pe China și Statele Unite, în principal, care până mai ieri erau parteneri comerciali și astăzi se regăsesc într-un fel de război economic, în care fiecare parte plusează cu o taxă suplimentară, cu o protecție suplimentară.
Și știm unde ne ducem în momentul în care se rupe acest liant comercial, care a fost lubrifiantul în relațiile dintre oameni între ultimii 30-40 de ani, adică este principala explicație pentru care nu ne-am dat unul altuia în cap, totuși.
Vedem că, din păcate, Rusia s-a descurcat cumva economic. Economia Rusiei, pe care noi o deplângeam cu toții la vreo lună-două după război, la fel cum deplângeam armata rusă care ni se părea retrogradă, ele au supraviețuit. Rusia a trecut pe un model de economie de război. După tot ceea ce ați spus, statele occidentale își permit după alegeri – pentru că înainte de alegeri nimeni nu-și va asuma asta - să treacă la o economie de război?
Ați utilizat un termen care explică în întregime faptul că economia Rusiei nu a colapsat: este o economie de tip război. Întrebarea este cât timp poate fi menținută în felul acesta.
Economia occidentală, dacă punem Statele Unite și Uniunea Europeană la un loc, este foarte mare, este de 20 de ori mai mare decât economia Rusiei și nu cred că putem aplica aceleași reguli. O parte din industria europeană sau nord-americană poate fi activată în felul acesta, dar talia economiilor din aceste țări lasă loc și pentru alte tipuri de investiții.
Provocarea economiilor occidentale este aceea de a regăsi urgent un echilibru între inițiativa privată și acțiunile statului, precum și în zonele în care concurența nu este prezentă. Și putem aminti aici inclusiv pusee pe care le întâlnim în zona tehnologiei. Trebuie ca Legislativul să acționeze coerent în zona asta.
Are România sau are sud-estul Europei, întreaga regiune, o fereastră mai mare de oportunitate, dat fiind faptul că aici clasa de mijloc este emergentă, la fel și mediul corporatist, pe când Occidentul pare mai obosit din acest punct de vedere?
Statistic vorbind, da.
Mondializarea, așa cum am cunoscut-o în ultimii 30 de ani, a produs o faimoasă curbă a elefantului, un grafic economic foarte cunoscut astăzi, care explică că există doi mari câștigători în termeni relativi, în termen de creștere a puterii de cumpărare și a bunăstării indivizilor.
Aceştia sunt clasele de mijloc din țările emergente, iar corporatiștii români intră exact în această categorie, respectiv elitele economice din lumea occidentală, care și-au lărgit piața de la țara lor și au dus-o într-o piață globală.
Este și un mare perdant în termeni relativi economici, clasa de mijloc din lumea occidentală, care este numeric importantă, care este frustrată și debusolată și care și-a pierdut perspectiva.
Pentru că în economie nu contează decât relativul, nu contează decât percepția, nu contează decât faptul că poate copiii noștri vor trăi mai bine decât noi. Or, aceste promisiuni inerente progresului s-au cam rupt în Occident.
Noi trăim într-o cu totul altă perspectivă în România. Dacă îmi permiteți o paranteză: de ce situația clasei de mijloc și a românilor, în general, este diferită? Pentru că ce am trăit noi în ultimii 20 de ani și când mă refer la noi, vorbesc de întreaga Europă de Est, are foarte puține echivalențe în istoria economică recentă.
Parcursul Europei după 2004 - iată, sunt 20 de ani, care ar trebui sărbătoriți, de integrare europeană - este absolut fabulos. Vorbim de un bloc de 10 state, 100-115 milioane de locuitori care pleacă de la 750 de miliarde de dolari PIB și ajunge undeva la peste 2.000 în 20 de ani.
Lucrurile au funcționat atât de bine, încât astăzi avem un nivel de trai în Cehia și în Slovacia mai mare decât în Spania și Portugalia. Polonia a depășit și ea Portugalia și își urmează drumul ei.
Dar între aceste state cine câștigă medalia de aur?
Iată, într-un clasament pozitiv de asta dată, România pleacă de la 75 de miliarde în 2004-2007 și ajunge astăzi la 320. Deci avem patru Românii, comparativ cu ce am avut înainte de integrarea europeană.
Care e formula câștigătoare, de ce am ajuns aici?
În ceea ce generic numim integrarea europeană, mergând în detaliu, vorbim de un pachet liberal, economic și politic. Vorbim de domnia legii și de un corset juridic, care jugulează corupția și care creează un cadru general și stabil pentru toți jucătorii din piață.
Vorbim de investiții străine masive, pentru că partenerii de business au prins încredere în această piață. Și mai vorbim, tehnic, de 200 de miliarde de euro net care au fost revărsate prin fondurile europene asupra acestui grup de țări din Europa de Est, în acești ultimi ani.
Așadar, trecutul arată foarte bine, chiar dacă, evident, putem fi acuzați că trăim într-o lume paralelă a indicatorilor economici, că în viața de zi cu zi fiecare cetățean nu îi resimte în același fel.
Poate discutăm cine distorsionează lucrurile în România și de ce toate aceste beneficii care există în statistică poate că nu se regăsesc direct în buzunar și in percepția din societate.
De ce nu ajung banii la oameni? Unde este blocajul?
Sunt două explicații majore. Prima este corupția, acest cancer care ține România pe loc. La nivel european suntem, dacă nu pe primul loc, în top trei la ceea ce înseamnă corupție și asta se traduce prin deturnarea banului care ar fi trebuit să ajungă exact la ceea ce ați numit: spitale, școli, infrastructuri fizice și digitale și care se duce în altă parte sau este înghițit de acest sistem.
A doua explicație este în mediocritatea clasei politice, care nu știu cum a făcut în ultimii ani, dar a eliminat corupția din agenda publică. Nu mai auzim aceleași lucruri pe care le auzeam în urmă cu câțiva ani. Asta înseamnă că a dispărut corupția din România? Deloc. Înseamnă că cineva a pus batista pe țambal, adică haide să facem lucrurile astea în surdină, haide să ne împărțim pe teritorii, pe județe, pe regiuni.
Asta ține lucrurile în loc. Ar trebui să avem în clasa politică indivizi care înțeleg să iasă din această mediocritate, a ceea ce ni se propune în termeni de programe politice și să vedem, în termeni de resurse umane și în termeni de slogan și de ideologie, oameni care se bat cu acest cancer care e deasupra României și care joacă un rol nu doar asupra buzunarului afectat, ci și în percepția și în starea de spirit a românului din clasa de mijloc.
Acesta își spune că totul pare pierdut, că nu mai putem face nimic și atunci eu trebuie să îmi caut ieșirea singur, ori în emigrare, ori în mica lume privată.
Bătălia se duce în România între aceste inițiative splendide care înfloresc la nivel privat, între această Românie care a reușit, această Românie care va cere insistent bunuri, servicii și comportament la standarde înalte de tip occidental și acești indivizi numiți uneori “băieți deștepți”, care au pus totuși o parte însemnată a aparatului de stat și a infrastructurii României într-o altă orbită decât cea a liberalismului economic.
Este o soluție, dacă altfel nu putem mișca și nu putem reforma statul și clasa politică, generalizarea inițiativei private? Adică poți, doar prin inițiativă privată, una exemplară, să generalizezi și să reformezi cu adevărat economia și societatea?
Nu cred că avem alte șanse. E greu, însă posibil dacă facem masă critică.
Există nuclee în București și în marile orașe care încep să impună agendă publică, încep să aibă cerințe explicite, care se vor regăsi mai devreme sau mai târziu în programe electorale. Există doi poli, această Românie frumoasă, privată și apoi o diasporă numeroasă, care pot împinge lucrurile în direcția bună. Oricum, să fim serioși, arătăm mult mai bine, v-am dat cifrele, decât arătam în mijlocul anilor '90.
Dacă îmi permiteți o mică paranteză, o mică comparație despre ce a însemnat această forță centrifugă a Uniunii Europene pentru România.
Există trei țări în Europa de Est care pot fi comparate, care pot fi puse în balanță, pentru că demografic, geografic, arată cam la fel: Polonia, Ucraina și România.
Dacă facem un grafic pe ultimii 34-35 de ani, adică după căderea Zidului Berlinului, cele trei țări pleacă în termeni seci de calitate, de putere de cumpărare, din același punct. Este o paritate perfectă.
Polonia fură startul până în 2004 datorită bâjbâielilor inexplicabile, cum spun unii, inescuzabile, cum ar spune alții, din România, adică ce am făcut noi în anii '90. Polonia câștigă atunci, iar puterea de cumpărare și nivelul de trai este dublu față de România, în momentul intrării în Uniunea Europeană. Ucraina stagnează, pentru că Ucraina nu a beneficiat de acel pachet care precede integrarea.
Apoi România și Polonia explodează, curbele lor devin exponențiale, curbe paralele. Creștem în același timp cu Polonia și ajungem astăzi, după 20 de ani, ei la 18.000 dolari pe cap de locuitor, noi la 16.000. Ecartul este cel pe care l-am pierdut, avansul pe care nu l-am obținut în anii '90, tragem și acum sechelele din acea perioadă.
Ucraina, să fim foarte preciși, de dinainte de război, stagnează. Nu a decolat niciodată, pentru că nu a beneficiat de integrarea în circuitele logistice aferente blocului european, care este cel mai mare bloc economic din lume.
Urmează niște provocări destul de mari, precum cele puse de inteligența artificială. Această întârziere a României se vede și în domeniul tehnologic? Poate inteligența artificială și tot acest avans tehnologic să ne țină și mai mult în urmă?
Asistăm, sub ochii noștri, la o revoluție industrială fără precedent. Încerc să-mi măsor cuvintele, însă, săptămânal, zilnic, în vortexul economiei mondiale în care meseria mea m-a împins, există avansuri sau perturbări spectaculoase ale felului în care ne organizăm și felului nou în care lucrurile se produc.
Se poate ca, peste patru-cinci ani, dacă mai facem vreo conferință la București, să vedem că trăim într-o cu totul altă lume.
Există două aspecte care ar trebui subliniate aici.
Digitalizarea galopantă la ieșirea din COVID, faptul că foarte multe meserii, pentru a supraviețui, au trebuit să basculeze de azi pe mâine în digital, au dat apă la moară lumii tehnologice, lumii tehnice, a ceea ce numim Big Tech/GAFAM, acești mastodonți din America de Nord în special, care au propus bunuri și servicii și au atras talente în așa fel încât nu s-a mai revenit din acea lume digitală.
O numesc digitală și nu virtuală, dintr-un motiv foarte simplu. Dacă analizăm fiecare numărul de ore pe zi pe care le petrecem în spațiul digital, în rețelele de socializare, dar și prin orele petrecute la birou, prin schimburile pe care le avem la telefon sau în fața ecranului, petrecem mult mai mult timp în acest spațiu decât în spațiul fizic.
Există inclusiv indivizi, numiți „zombie” astăzi și în Australia există deja semne de avertizare pe stradă, atât auditive cât și vizuale, pentru că acești tipi trec strada și corpul lor biologic este acolo, însă mintea nu, ea este conectată la telefonul în care fac alte lucruri.
Această digitalizare, această proiectare a individului în spațiul digital are consecințe politice și economice sub ochii noștri. Pentru simplul motiv că, în loc de a trăi în comunitatea fizică, în jurul unui oraș sau al unei țări în care, istoricește, s-au alcătuit coerența și solidaritatea, trăim în comunități virtuale în care pur și simplu oamenii nu mai vorbesc unul cu celălalt și răspund unor stimuli extrem de diferiți, de multe ori antagonici.
În alte cuvinte, mă înțeleg mult mai bine cu un individ care gândește ca mine și are aceleași principii sau aceeași agendă decât cu vecinul de bloc cu care nu mă mai întâlnesc.
Această digitalizare este mult mai largă decât inteligența artificială. Inteligența artificială este un domeniu care creează sub ochii noștri, zilnic, pusee de productivitate absolut spectaculoase și fără precedent.
Ceea ce vă lua o săptămână sau o lună să faceți, toate activitățile în care aveați nevoie de patru-cinci indivizi pentru a vă organiza un voiaj sau alte elemente de logistică, toate acestea se petrec acum instantaneu.
Bill Gates mi-a spus la o conferință la Houston în primăvara asta că vom avea toți un valet de cameră digital, adică vom sfârși toți prin a avea un asistent digital care se va ocupa de noi, de dimineața până seara, în toate aceste probleme logistice. Întrebarea mea a fost: bun și nu o să ne plictisim? Ce facem, ce face ființa umană în situația asta? Mi-a răspuns că poate ne vom regăsi umanitatea în felul ăsta, în momentul în care vom fi debarasați de toate acele probleme.
Dar lăsând gluma la o parte, m-ați întrebat dacă România are întârziere. Nu doar România, Europa are un retard. Marea problemă a Europei este că suntem spectatori la aceste idei, la această inovație care generează productivitate, care generează avuție, în fond, bogăție și care pleacă în principal din Statele Unite și din ce în ce mai mult din Asia. Europa e spectator, Europa s-a specializat pe partea de legislație, care cert este și ea necesară.
Avem prima lege care reglementează inteligența artificială.
Este și asta absolut necesar. Poate că noi suntem, dacă vreți, în satul ăsta mondial, bătrânul înțelept care nu lasă copiii să dea foc la casă.
Dar nu e suficient, pentru că asta nu se traduce automat în bogăție. Dacă urmăriți curbele de avuție din Statele Unite și din Europa din ultimii 10 ani, noi sărăcim abrupt, puternic față de americani.
Averea, productivitatea și câștigul care ies din aceste inovații tehnologice, care pleacă pe bandă rulantă din Statele Unite, sunt explicația majoră. Aici Europa trebuie să se trezească.
Avem un embrion de buget european, această cooperare de miliarde de euro care se vor revărsa peste țări în următorul ciclu de buget european. Însă ecosistemul: universitățile, mediul financiar-bancar, inițiativa privată, adică formula câștigătoare în toate domeniile, cam lipsesc. Ar trebui un bobârnac nu doar în România, ci și în Europa, în ce privește aceste inițiative private.
V-am întrebat de România pentru că, așa cum știți, una e să vorbești de România din București, Cluj sau alte centre universitare, dar avem și România rurală sau a urbanului mic, unde, nici în pandemie măcar, copiii nu au putut să fie conectați cât de cât la școală, pentru că nu aveau cum, nu aveau tablete, nu știau să le folosească. Deci întârzierea noastră pare a fi una cronică.
România rurală are o mare șansă prin agricultură. Suntem o țară binecuvântată cu o mare suprafață și, dacă învățăm agricultura modernă și dacă factorul public sprijină inițiativele de acolo, România rurală prin agricultură poate ieși câștigătoare.
Acea Românie intermediară, nu ar trebui să folosim cuvântul „periferică”, dar oricum ieșită din zona acestor centre care sunt conectate, are un alt tip de probleme. Pentru aceste orașe mono-industriale, nevoia lor este aceea de infuzie de fonduri prin sistemul public.
Iar aici corupția ucide, corupția nu lasă proiectele de bază - școli, infrastructură energetică, spitale - să se așeze corect, pentru ca apoi să se lucreze în mod inteligent, între public și privat pentru instalarea industriilor. Există delocalizare industrială care s-a făcut totuși în România. Nu plecăm chiar de la zero. Însă ca volum mai e mult loc, în continuare.
Vă vedeți reușind în România și în general oamenii ca dvs, care au reușite profesionale în afara țării? Noi ne plângem mult de această scurgere de creiere în afara țării.
N-am să vă dau doar un răspuns politicos, însă trăim într-un sat globalizat, avionul și Internetul au schimbat complet lucrurile și eu sunt un european care simte românește. Așa m-am constituit, mi-am făcut studiile în Occident, nu știu dacă astăzi meseria mea poate fi practicată în același fel de la București sau din alt oraș din România, dar este un lucru secundar.
Eu sunt conectat la România, ne vedem duminică în București și cred că asta e mult mai important decât prezența fizică.
Raportat la ce v-am spus adineauri, corpul fizic este din ce în ce mai puțin important. Cum facem să conectăm România la acest zumzet de idei și de proiecte care se întâmplă la nivel mod mondial, asta e mult mai important decât un caz individual.
Știu de la Gabriel Liiceanu că ați menținut legătura cu țara. Aproape din primul moment de când ați ajuns în Franța ați făcut, așa cum fac mulți din generația mea, pelerinajul la cele două case: Emil Cioran și apoi Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
Întâlnirea cu Gabriel Liiceanu este o poveste frumoasă pentru că, în teorie, drumurile noastre aveau puține șanse de a se intersecta. Eu mă ocup cu inteligența economică, el e expert în condiția umană, cum aș numi-o. Vedeți, frumusețea vieții începe din momentul în care ieșim din matca strâmtă a profesiei noastre.
Întâlnirea fost pricinuită de situația casei Monicăi Lovinescu de la Paris, lăsată moștenire statului român în urma decesului ei din 2008. Statul român, din varii motive financiare, logistice și juridice, nu s-a achitat de îndatoriri și se ajunsese într-o paragină totală, undeva la finalul anului 2010.
Am făcut timp de câțiva ani, cu Gabriel Liiceanu, un “comando cultural”, ca să strunim lucrurile și să le ducem pe făgașul normal. Suntem foarte fericiți că astăzi e activ acolo un centru de excelență, în care sunt trei-patru masteranzi și doctoranzi români care profită de un cadru excepțional, într-un cartier liniștit al Parisului.
Iar noi am rămas cu prietenia și cu curiozitatea intelectuală a doi oameni care sunt extrem de interesați să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lor.
Știți, românii suferă de ceea ce Cioran denumea adamism, fiecare generație începe de la zero și asta e o problemă ieșită din comunism. Eu am încercat să mă conectez cu generațiile dinainte pentru că este un câștig enorm, nu mai ești obligat să repeți același lucru, iei esențialul, iei lucrurile frumoase, iei lucrurile cele mai de soi ce s-au croit în nația ta și în cultura ta și asta te alimentează și te ajută să avansezi mult mai repede.
Asta e povestea frumoasă a felului în care economia și literatura se întâlnesc.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech