Să nu trecem așa ușor peste o temă de acum câteva zile, uluitoare ca mesaj, jenantă ca imagine a celei mai mari democrații liberale din UE și totodată semnificativă ca potențial politic, care ne-a lovit cu aripa ei rece într-o iarnă cu război în Europa.
O temă pe care mulți ar vrea să o dea uitării cât mai repede. Negarea este, într-adevăr, o formă de respingere a unei probleme, care ne protejează de stres pentru un timp, la fel ca refuzul de a privi în față sau a vorbi despre semnele unei boli, înainte ca problema să revină peste noi și să ne lovească năucitor, la fel ca un tsunami.
În Germania au fost arestați 25 de membri ai grupării Reichsbürger (Cetățenii Imperiului), care se înarmaseră și plănuiau o lovitură de stat prin atacarea Parlamentului, răsturnarea regimului republicii parlamentare de la Berlin și reinstaurarea Imperiului German.
În fruntea Reichului urma să fie numit „prințul Heinrich VIII”, un individ confuz și radicalizat, adept al conspiraționismului, de 71 de ani, provenind dintr-o veche familie aristocratică.
Acestea sunt informațiile oficiale, destul de sumare, care încearcă imposibilul – să spună în același timp adevărul și să minimalizeze problema, închizând astfel subiectul în spațiul public, pentru a nu face și mai multă reclamă facțiunii respective, în care se pare că se înscriu din ce în ce mai mulți cetățeni germani care contestă autoritatea statului democratic actual.
Dacă cifrele oficiale sunt corecte, se pare că în prezent sunt 23.000 de membri, față de 19.000 în 2019. E mult, e puțin pentru o țară totuși mare?
Desigur, tema poate fi tratată și în cheie umoristică și relaxată, așa cum și Caragiale al nostru descria proiectul revoluționar românesc al Republicii de la Ploiești și al „legii de murături” în minunata sa Conu’ Leonida față cu reacțiunea.
Dacă vrem să rămânem la această interpretare liniștitoare, este în regulă, putem concluziona că Germania a trecut printr-un mic episod amuzant de „revoluție ridicolă și revizionism imperial infantil”, pe care cel mult putem să-l etichetăm drept fantezia unor teroriști ratați, care nu mai aveau ce să facă în viață și se plictiseau la bătrânețe de atâta bine.
Şi puciul lui Hitler a fost luat în râs
Dacă nu ne mulțumește însă explicația comică a planului Cetățenilor Reichului și vrem să privim mai adânc, poate mai descoperim și alte probleme, riscuri și amenințări în liniștea și stabilitatea democratică a „lumii germane” (Germania și Austria), dincolo de problemele de sănătate mintală ale conspiraționiștilor. Dar poate că, iarăși, istoria ne ajută puțin.
...8-9 noiembrie 1923, München, puciul de la berărie. Adolf Hitler și acoliții săi organizează un marș pentru răsturnarea Republicii de la Weimar și instaurarea celui de-al Treilea Reich, care să facă dreptate poporului german (nu mai intrăm acum în toate detaliile programului inițial al lui Hitler).
Participanții la puci se ciocnesc cu forțele de ordine, care deschid focul. 16 membri ai partidului (nesemnificativ la vremea respectivă) lui Hitler sunt împușcați, iar Hitler este arestat două zile mai târziu (după ce fugise din oraș) și condamnat la închisoare. Un eveniment aparent minor, ridiculizat de presă, de elitele societății democratice și de o mare parte din societatea burgheză germană. Hitler și acoliții săi nu însemnau nimic.
În perioada de detenție, va scrie Mein Kampf. A fost eliberat după doar nouă luni, în 1924 (iată, și în Germania interbelică pre-nazistă autorii din închisoare beneficiau de reducerea pedepsei).
Pe 30 ianuarie 1933, la mai puțin de 10 ani de la puciul de la berărie, același Adolf Hitler depunea jurământul în calitate de cancelar al Germaniei, numit în funcție de președintele neputincios Paul von Hindenburg (nu, nu repetați clișeul că „Hitler câștigase alegerile din noiembrie 1932” – Partidul Național-Socialist a fost votat doar de o treime din germani, în ușoară scădere față de alegerile din iunie 1932, repetate din cauza imposibilității formării unei majorități – deci două treimi din alegători nu l-au dorit! – dar partidele tradiționale democratice nu s-au înțeles între ele pentru formarea unui guvern de coaliție).
Pe 2 august 1934, imediat după moartea lui Hindenburg, Adolf Hitler a desființat Republica de la Weimar, a proclamat Al Treilea Reich și pe el însuși Führer.
Gata, „puciul de la berărie”, cândva ridiculizat, își vedea idealurile împlinite. Zece ani, atât a trebuit pentru ca distopia unui grup de frustrați cu probleme mintale să ajungă la putere și să devină politică de stat.
De ce? Pentru că, aidoma unui aisberg, problema dezvăluită la suprafață de „puciul de la berărie” fusese în realitate mult mai mare decât au acceptat să vadă oficialii vremii din 1923.
În Germania și Austria se coace un curent periculos pentru UE
Nu vreau să sugerez în acest articol, de bună seamă, că Heinrich VIII ar putea vreodată ajunge cancelarul Germaniei. Istoria nu trebuie privită în acest sens, mecanic, prin replicarea identică a unor modele luate ad litteram.
Marile cicluri ale istoriei vin fără îndoială cu propriile tematici, întâmplări, versiuni, expresii, modele. Istoria nu se repetă niciodată exact în forma în care a mai fost. Ceea ce s-a petrecut în trecut ne poate ajuta însă la înțelegerea unor aspecte care au fost probabil neglijate, la vremea respectivă, precum și la identificarea unor posibile tendințe și mecanisme ale gândirii politice, care revin din trecut.
Dar de ce includem și Austria în povestea aceasta? De ce vorbim tocmai acum de „lumea germană”, taman când Putin ne explică idealurile criminale ale „lumii ruse”? Pentru că semnele care apar în cele două țări vecine, de limbă germană, ne obligă să vedem suprapunerea nefericită a celor două distopii imperialiste – cea rusă, aflată deja în plină desfășurare militară (am mai spus-o, Rusia este atât de înapoiată încât trăiește abia acum delirul nazist al Germaniei anilor ‘30[1]) și cea germano-austriacă, post-progresistă, de nouă generație, aflată acum într-un stadiu pe care îl putem defini ca incipient, soft, aparent neserios și poate doar amuzant pentru unii.
Nu voi cădea în capcana unor observații simpliste, fără mare relevanță în discuția noastră – de exemplu, nu vom lua în considerare că Hitler s-a născut în Austria, că societatea austriacă este conectată cultural cu Münchenul și Bavaria „puciului de la berărie” de acum 100 de ani mai mult decât cu Berlinul liberal multicultural, că antisemitismul a pornit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea din Austria, nicidecum din Germania, că în 1938, la intrarea trupelor germane în Austria, cu ocazia Anschluss-ului, nu a existat nicio ripostă oficială sau populară austriacă etc.), dar voi arăta spre alte aspecte, dincolo de poleiala bomboanelor Mozartkugel, de afacerile investitorilor austrieci din Europa Centrală și de Est și de reverențele politicienilor germani și austrieci în fața lui Putin, angajați apoi în companiile rusești de gaz și petrol.
În Germania și Austria se coace un curent periculos pentru Uniunea Europeană și pentru democrația liberală. Spunem „se coace” și nu spunem „există”, pentru că deocamdată politica oficială a celor două state este de esență liberală, este democratică, proeuropeană și progresistă.
Partidele conservatoare din lumea germană încep să se teamă de avansul dreptei naționaliste radicale și atunci apasă și ele pedala protecționismului, naționalismului și șovinismului, pentru a nu pierde alegători în favoarea partidelor extremiste.
Pare deci un efect de inducție dinspre radicali spre moderați.Ceva asemănător s-a întâmplat la Brexit cu Partidul Conservator, presat din spate de radicalii de la UKIP-ul lui Nigel Farage. „Dacă n-o spunem și noi și nu pozăm și noi în tipii duri care se opun imigrației, o vor face doar ceilalți și pierdem alegerile” – asta este, pe scurt, filozofia electorală la modă a dreptei germano-austriece.
Veto-ul pe tema Schengen este cât se poate de limpede, din această perspectivă – guvernul conservator de la Viena a dorit să arate în manieră spectaculoasă, pe plan intern, că a repus tema imigrației, deranjantă pentru societatea austriacă (da, problema este reală), pe agenda UE.
Acum Comisia Europeană va trebui să dea satisfacție Vienei, pentru ca lucrurile să meargă mai departe cu agenda europeană și lărgirea spațiului Schengen, altminteri totul se blochează.
Competiție electorală, așadar. Este o reacție politică și electorală până la un punct firească, un calcul ce poate părea rațional și contextual. Dar efectele ideologice încep să intre în profunzimea țesutului social, care dă semne că se impregnează cu discursul protecționist, naționalist și șovin. Aici, din păcate, putem spune că istoria se repetă.
Întâmplarea face ca o colegă de liceu, care trăiește de 30 de ani în Austria și este medic (nu o duc rău deloc, dimpotrivă, nu au frustrări economice de tipul vulpii cu strugurii acri), să ne spună la o întâlnire de clasă că,„din experiența ei de 30 de ani, austriecii sunt leneși, aroganți și șovini”(nu am schimbat niciun cuvânt), și că fiicei ei, născută în Austria, îi spuneau colegii de școală dintr-un sat în care au locuit inițial – Afară cu străinii! (și sunt amândouă blonde cu ochi albaștri, fluente în germană și fără accent, să nu credeți altceva, doar cu nume românești...) Eh, Herr Nehammer?
Dacă dorim însă să nu vorbim despre adevăruri incomode și neplăcute, care nu sunt în linia oficială de discurs a guvernelor și a UE în ansamblu, desigur, putem tăcea. Sau putem să ne prefacem că nu vedem. Dar asta nu înseamnă că problemele nu există!
Lumea germană dă semnale că începe să respingă străinii și să se întoarcă cu fața spre interior. S-a exagerat în ultimele 2-3 decenii cu primirea imigranților? A greșit Merkel în 2015? Ce e prea mult e prea mult?
Greu de răspuns, dacă nu trăim acolo, dar se pare că problema este reală și deja deranjează. Nu știm cât de departe poate merge această tendință și cât de mult poate crește acest sentiment.
Pe penibilul prinț septuagenar care orchestra lovitura de stat din Germania l-au arestat. Gata, s-a rezolvat. România și Bulgaria, două țări din liga a III-a a UE (să zică Danke că sunt membre în UE), au fost respinse la porțile Schengen. Au rezolvat-o și pe asta.
Societățile germană și austriacă vor dormi liniștite și vor avea sărbători de Crăciun prospere, totul este în regulă, iar cetățenii lor sunt în siguranță. Nici lovitură de stat nu va mai fi, nici alți migranți nu vor mai veni.
Nici noi nu suntem perfecţi
Acum, două vorbe despre noi. Suntem perfecți? Ei... Avem și noi problemele noastre, și nu puține. Cu ochii pe Haga și Stockholm, îmbătați de succes înainte de consumarea evenimentului în sine (decizia) și dornici să punctăm electoral pe plan intern (o, da, și ai noștri sunt cu ochii pe sondaje și alegeri), diplomația noastră nu a văzut aisbergul apropiindu-se dinspre Viena.
Ne-am continuat stilul amabil, necondiționat, de complezență, într-o diplomație obișnuită să creadă că, dacă se urcă pe valul multilateralismului, va fi dusă de la sine de acest val spre succes și că poate să ignore tranzacționările și condiționările esențiale ale relațiilor bilaterale, într-o abordare care să nu deranjeze pe nimeni, să „șadă mumos” și să tropăie alături de cei mari.
Nu, nu investitorii și companiile austriece din România trebuie penalizate, în schimb, mecanismele politico-diplomatice de condiționare și votul României în relația cu Austria, în diverse formate internaționale, trebuie folosite mai matur, mai tranșant și mai pragmatic, așa cum o fac toate diplomațiile, inclusiv ale partenerilor și aliaților noștri.
Pentru cine nu știe, e bine să afle că inclusiv relația Franța-Germania, motorul integrării europene, este plină de negocieri bilaterale complexe, de tranzacționări și condiționări reciproce, și nu este deloc un cenaclu de poezie naivă despre valorile europene.
Mizele și interesele îi ghidează însă înainte, împreună. Lucrurile acestea nu vin de la sine.
La noi, un ministru de Interne puternic, doctor în studii de securitate, citește împiedicat de pe o ciornă, îmbujorat tot și radiind de importanța momentului istoric și succesului său în carieră, recitând ce i s-a spus să zică acolo, la Bruxelles. Apoi, supărat că nu a reușit, le-a trimis o scrisoare cu apel la coarda emoțională, ce mai, i-a făcut praf.
Un alt ministru, la fel de competent, le spune românilor să nu mai meargă la schi în Austria. Să meargă la noi, la prețuri duble și servicii mai proaste. Cu justiția și statul de drept, știm, stăm bine, am scăpat de MCV. Le-am închis gura până și olandezilor, vechii cârcotași, din 2011 încoace.
Iar cel de la Transporturi, crezând că punctează și el electoral, sugerează că marile companii din subordinea ministerului său își vor scoate banii din conturile deschise la băncile austriece. Să înțelegem că acesta a fost tot răspunsul nostru?
De furat, nu furăm, nici în țară, ca demnitari, nici în afară, conaționalii care umplu străzile din marile orașe europene. Nimeni, niciodată! Oare ce tot au cu noi, de ce nu avem credibilitate în Europa, de ce ne percep din liga a III-a a UE? De ce oare revin din urmă și ne urmăresc toate aceste probleme, aceste idei și aceste „percepții nedrepte”, pe care noi le considerăm „ale trecutului”? De ce sunt răi cu noi, dacă noi suntem atât de buni?
Prieteni, nu doar trecutul Europei este complicat, dar mă tem că și viitorul. Luminile și umbrele, discursurile generoase și ipocriziile, se cam întrepătrund. Vechile falii nu numai că nu s-au închis complet, dar (unele) se redeschid sau se adâncesc.
Războiul lui Putin are efecte asupra Europei, și nu vorbim doar de cele pozitive, de confirmare a solidarității europene din primele opt pachete de sancțiuni sau din sprijinul de până acum pentru Ucraina. Mai sunt și altele, pe care abia le întrezărim astăzi.
Poate că în sfârșit vedem acum vârful aisbergului, dar nu știm cât de mare este partea de sub luciul apei. Dacă vom avea în viitor, în politică și diplomație, oameni naivi, insuficient pregătiți și poltroni avizați de partide (nici nu iau în considerare cazurile unor rău intenționați, corupți sau rusofili), s-ar putea să ne izbim în anii următori de ghețurile uriașe care plutesc în apele aparent liniștite ale UE și să ne scufundăm.
Este doar unul din motivele pentru care ar trebui să muncim mai mult și mai bine. Intern și extern. Să ne bucurăm că avem America aici și să facem tot posibilul să creștem prezența strategică a SUA în regiunea noastră, această Zwischeneuropa obișnuită să fie victimă, fragilă și vulnerabilă, cuprinsă între lumea rusă și lumea germană.
Și să colaborăm mult mai bine în regiune, așa cum obișnuiesc să spun cu toate ocaziile.
[1]https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/rusia-lui-putin-traieste-la-un-secol-distanta-delirul-imperialist-al-germaniei-naziste-ce-poate-urma