Ce e în spatele unei zgomotoase dispute despre copii și restaurante/baruri

Ce e în spatele unei zgomotoase dispute despre copii și restaurante/baruri

O societate anxioasă ia foc repede și consumă la intensitate maximă teme de multe ori esențiale, dar pe care și le dispută în registrul personal, ratând astfel orice soluție.

Publicitate

Să mergem cu copiii din familie în restaurante/baruri sau părinții trebuie să se asigure că acești copii nu își fac simțită prezența?, iată o dispută devenită sfadă peste gard, într-o țară în care raportarea statului și a comunității la copil e văzută în paradigma „copil cuminte, cu note mari, la întrecere cu copiii prietenilor”.

Aparent inocentă, pornind de la o postare în social media a unui restaurant din București, care le cere părinților să nu-și lase copiii să zburde și să deranjeze ceilalți clienți, disputa a devenit una tipică societăților definite ca fiind anxioase: o polarizare fără teren comun și fără dialog, fiecare parte pretinde dreptul absolut de a avea dreptate, în numele experienței și/sau autorității: „am copil, așa că știu ce vorbesc” versus „cine a făcut copil să-și asume că nu mai poate avea aceleași obiceiuri sociale”.  

Publicitate

Ambele tabere, deși polarizarea absolută pe o astfel de temă nu ia în calcul tocmai copilul, lucrează cu variante schematice și maximale: copilul român fie e un distrugător în serie, un Ionel care merge de la masă la masă și toarnă cafea în buzunarele celor care își exercită dreptul la relaxare, fie este un copil impecabil de curat, fără pete de cariocă și nisip pe mâini, care colorează (nedepășind conturul) sau citește (tableta nu intră în discuție) la masă, în vreme ce adulții au parte de o pauză.

Această raportare la copil este, din punctul meu de vedere, profund eronată și tributară nevoii de competiție care există în societatea românească, nevoii de a fi cu un centimetru deasupra mediei, de a avea copilul cu o sutime de notă în fața copiilor altora.

E o nevoie transmisă cultural, un răspuns pe care îl dăm frustrărilor de a trăi într-o țară imperfectă și nedreaptă (sentimentul de a fi nedreptățit este unul crucial, care dă seama de multe tare sociale și politice). L-am mai citat de psihiatrul Vlad Stroescu, povestind o întâlnire în care i s-a spus că nu trauma este transmisă intergenerațional, ci tipul de răspuns pe care îl dăm traumei.

Copilul nu este nici un accesoriu individual, nici un produs exclusiv social. Nu este fie bine crescut, cuminte și cu note de 10, fie prost crescut (de acasă, fără cei șapte ani), mofturos, răsfățat, ce mai?, lăsat de capul lui pe capul celorlalți. Iar oamenii nu intră într-o cu totul altă dimensiune socială, odată ce devin părinți.

Dezbaterea ar fi trebuit să fie despre cum gândește statul educația și formarea socio-culturală a copilului. Despre sistemul de educație timpurie, despre curricula din grădinițe, despre locurile din grădinițe, despre activitățile sociale pe care copiii le deprind în grădinițe, despre jocurile adaptate etapelor cognitive, despre accesul la programe în care este educată empatia, despre monstruozitățile sociale pe care le naște competiția fără conținut, pe bază de bani pentru meditații, pentru a-ți scoate copilul din rând și a-i da o șansă.

Veți spune că e prea mult, că în joc era doar un restaurant care voia liniște în curtea lui, care iubește copiii (și câinii), dar numai pe aceia struniți de părinți, fără lopățele de nisip și fără alergat pe la alte mese.

Acesta a fost doar declanșatorul unei dispute la flacără mare, așa cum sunt toate disputele polarizante și care, departe de a duce undeva, întăresc și mai mult sentimentul patriei/comunității din balcon, a bulei de pe Facebook, a ireparabilei incompatibilități dintre societățile suprapuse, nevoite să voteze laolaltă în România: „Noi nu suntem ca voi, voi nu sunteți ca noi”.

Există cazuri-limită, în care un copil trece printr-o criză emoțională, dar nu despre ele este vorba aici. Sunt avioane în care un copil plânge toată durata zborului sau nu are răbdare. Sunt copii care vin la masa ta în restaurant și-ți spun ce cred ei despre părul tău sau te întreabă ce mănânci sau, pur și simplu, se uită curioși la tine. Sunt copii care stau liniștiți la masă și colorează, depășind sau nedepășind conturul (nu, nu toate detaliile astea spun ceva despre abilități sau despre dezvoltarea cognitivă a copilului, dar asta putem crede într-o țară în care reformele educației privesc de fiecare dată modul de evaluare a copilului, și nu conținutul, nu procesul de educație).

Nu putem privi tabloul și eticheta repede unde sunt cei șapte ani de acasă și unde nu. Unde au fost bani de bonă și unde nu.

Simplul fapt că avem această pretenție de a evalua și pune eticheta, în virtutea statutului nostru de adult, ne face tributari unui model de societate care vrea copilul gata crescut și format, resursă pentru piața muncii, votant util.

Mai mult, disputa polarizantă ia tonul acelei agresivități latente pe care o simțim de cum punem piciorul într-un tramvai și care arată resorturile adânci ale unor resentimente sociale care nici la vot nu se pot descărca, orice ai vota, ieși tot aici, în ziua cârtiței.

Acest articol face parte din secțiunea NEW EDU, susținută de
brio

În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇