Disputa care răvășește de câteva zile spațiul online, pornită de la anunțul unui local bucureștean referitor la anumite limite în comportamentul copiilor, are cu mult mai multe semnificații decât simpla discuție despre anunțul în sine.
Discuția profundă, și deloc futilă, cred că este despre drepturi și limitele lor, adică una dintre primele lecții pe care ar trebui să le-o predăm copiilor.
Ceea ce transmite anunțul localului respectiv în mod normal ar trebui să fie inutil. Așa cum inutile ar trebui să fie anunțurile din toalete despre folosirea periei de WC. Educația ar trebui să le presupună implicit.
„Prietenos cu copiii” nu înseamnă să tolerezi ceea ce explică reprezentanții localului că a dus la poziționarea lor.
Este absolut normal ca, atunci când te duci într-un loc public să ai obligația ca tu, copilul tău minor pentru care răspunzi legal, câinele tău pentru care, la fel, răspunzi legal, să nu provoace niciun fel de neplăcere celor din jur.
Există oameni cărora nu le plac copiii sau, mai precis, manifestările lor. Care nu găsesc nimic amuzant în țipetele, agitația, prostiile făcute de aceștia. Și, dacă nu le doresc, este dreptul lor să nu fie expuși la ele cât timp stau la masa lor, cu mâncarea lor în față.
Dreptul părinților de a veni cu copilul în locuri publice se termină unde începe dreptul celorlalți oameni din acele locuri publice de a nu fi deranjați fonic sau în orice alt fel. Unii poate au copii acasă, unde i-au lăsat tocmai pentru a petrece câteva ore cu adevărat liniștite. Puține lucruri sunt mai enervate decât să fugi un pic de ai tăi și să fii nevoit să-i suporți pe ai altuia.
Dar așa sunt copiii, trebuie înțeleși, sună replica standard. Nu, nu trebuie. Pot fi înțeleși de cine are această capacitate/dorință.
Dar nu trebuie. Și, dacă părintele nu poate fi sigur că un copil nu deranjează în jur, nu ar trebui să iasă cu el în oraș sau să iasă numai în acele locuri destinate copiilor.
Cum?
Până la o anumită vârstă nu se poate. Nu, nu cred că ai ce căuta la cârciumă/concert/mall/film/expoziție cu un copil-pampers. Riscul ca el să deranjeze, inclusiv pentru că la rândul sau e deranajat de ambientul indecvat, e imens.
Dacă ai decis să ai copii, ai asumat și sacrificiile care vin cu ei. Am trei copii și ani de zile am renunțat la o mulțime de invitații când nu am avut cu cine să-i las acasă, pentru că nu am conceput să mă duc cu copil/copii mici care să deranjeze.
Ar trebui să fie clar că un copil nu e al comunității, ci al părintelui, singurul și responsabil de el și obligat să-l suporte.
De la vârsta când poate începe educația, totul depinde de ea. Trăim o vreme a răzgâielii totale, în care diverși guru predică, cu mult succes din păcate, lipsa limitelor: copilul trebuie lăsat să se desfășoare cum dorește, să se exprime în ce fel dorește pentru a nu-i fi afectată personalitatea.
În primul rand, exprimarea liberă a personalității ar trebui să presupună discernământ, adică exact ceea ce copilul până la 14 ani e prezumat în mod absolut că nu are. Deci discernământ trebuie să aibă părinții și cu el trebuie să îi impună limite.
Nu orice, nu oricând, nu oriunde e permis, dreptul tău se termină unde începe dreptul celuilalt.
Am să vă dau un exemplu recent. În orașul unde locuiesc cea mai mare parte a timpului, un fel de Mecena local a organizat o seară foarte frumoasă: teatru în aer liber cu o trupă minunată din Râmnicu Vâlcea și o piesă clasică - Titanic Vals, într-o interpretare și viziune impecabile.
Accesul fiind gratuit (o mare eroare), lumea nu a tratat evenimentul ca pe o piesă de teatru, ci ca pe o serbare câmpenească, unde a venit cu copii de toate vârstele. Eu i-am lăsat pe ai mei acasă, considerând că subiectul piesei nu îi va interesa, se vor plictisi și vor începe să-și facă de lucru deranjând.
Adică fix ce au făcut mulții copii care după 20 de minute de spectacol au început să chiuie, să se alerge printre spectatori, stricând toată atmosfera și insultând efortul actorilor. Evident că nicuin părinte nu a simțit nevoia să îi oprească, ba chiar unii s-au apucat să se fâțâie la rândul lor. Pentru că, din păcate, sălbăticia copilului reflectă nesimțirea părintelui.
A-ți lăsa plodul să zbiere, să fugă printre mese, să arunce cu nisip în capul altora, să distrugă înseamnă să generezi un adult care se va considera îndreptățit să conducă beat și drogat, să mintă, să înșele, să umilească, să bată pentru că, nu-i așa?, astfel își va exprima personalitatea.
Culmea este că mulți dintre cei îngrijorați să nu strivească personalitatea copilului cu limite de educație sunt cei care le înghesuie în programul zilnic și școală, și balet, și pian, și meditații, și engleză, și karate, și tenis, le aleg liceul, prietenii și apoi profesia, astfel încât probabil că bietul copil face ca toți dracii prin restaurant pentru că e singurul loc unde poate face și el ce vrea.
A pune limite copilului, a-l învăța să fie adecvat unui context și respectuos cu ceilalți îl echipează cu abilitățile necesare apartenenței la zona civilizată a societății.
Unde vrem să fim când vor fi ei mari? Cum vrem să fim tratați când vor fi ei mari? Răspunsul pleacă și de la anunțul unui local bucureștean care a avut curajul să atragă atenția că trebuie sa existe limite.