MOTTO:
„Lângă oaie găseşti o frunză, lângă frunză nu găseşti totdeaua o oaie”
(din înțelepciunea noului ministru al Agriculturii, Petre Daea)
Vineri a depus jurământul la Palatul Cotroceni noul ministru al Agriculturii, respectiv fostul ministru Petre Daea. Este normal să-i dorim succes în noua sa misiune și, prin dânsul, să-i dorim țării trecerea cu bine prin perioadele de încercare la care suntem supuși, ba cu seceta, ba cu inundațiile, ba cu amenințările războiului ajuns aproape de frontierele noastre.
Nu mă pot totuși abține să mă întreb, ca pentru mine, ce mare fapte de ispravă o fi făcut domnul Petre Daea în mandatul său anterior, când fusese ministru în cabinetul doamnei Viorica Dăncilă, cea care știa atât de bine cu cine să bea cafeluța de dimineață și care avea în poșetă un șperaclu, capabil să deschidă toate ușile europene?
Iar, dacă nu ne prea amintim despre vreo faptă de mare ispravă a noului ministru vechi, apoi îmi vine să cred că poate și domnul Daea o fi băut multe cafele, exact cu cine trebuie, pe la vârful PSD, de s-a ales cu propunerea și susținerea sa, într-o unanimitate, ca pe vremuri. Nu vi se pare?
Nu încerc să contest faptul că domnul Petre Daea este un bun profesionist al agriculturii, că se pricepe ca nimeni altul în arat, semănat și cules, că poate fi un fermier de excepție, un bun arendaș, un moșier model sau un priceput latifundiar, capabil să scoată beneficii super, din cultura pământului său.
Dar ministrul este cu totul altceva decât fermierul sau arendașul. Chiar și miniștrii de pe vremea dictatorului au lăsat în urma lor o vastă rețea de irigații, ale cărei țevi au ajuns furate și predate la topit pe vremea unor predecesori ai pesedistului Daea. Întrebare retorică: a ajuns astăzi sistemul de irigații al țării cel puțin la nivelul anului 1989?
Ministrul Daea a avut tot timpul să doteze țara cu rețele moderne pentru irigarea solului, căci nu este la primul sau la al doilea mandat. Poate unora nu le va veni să creadă, dar mandatele de până acum ale domnului Daea sunt greu de numărat. Căci a ocupat portofoliul Agriculturii cam așa:
- În guvernul Năstase, 2004.
- În guvernul Grindeanu, 2017.
- În guvernul Tudose, 2017-2018
- În Guvernul Dăncilă, 2018-2019
Mă întreb din nou: ce ispravă deosebită o fi făcut domnul Daea în patru mandate, încât să-l merite și pe al cincilea? Mi-e teamă că răspunsul se observă într-o scurtă caracterizare făcută recent de președintele PSD, Ciolacu:
„Am decis că înlocuitorul domnului Chesnoiu e fostul ministru Petre Daea, un om cu experiență (…), un patriot, foarte iubit de toți cei care activează mai ales în agricultură”.
Cum așa, mă întreb, într-un an bântuit de secetă, este suficient pentru un nou ministru la Agricultură să aibă experiență (mai toți avem, la vârsta domniei sale), să fie patriot și foarte iubit de colegi? Nimic altceva?
Nu-mi aduc aminte ca ministrul Daea să se fi lăudat cu uriașe sisteme de irigații realizate prin inițiativa și sprijinul său, cu îndiguirile sau cu alte acțiuni spectaculoase, menite să stăvilească apele, atunci când năvălesc șiroaiele, sau să atenueze efectele secetei.
Dar știu exact insistența cu care domnia sa încerca să aducă în prim plan oaia, un patruped îndrăgit într-atâta, încât era cât p-aci s-o facă brand de țară.
Asta să fi fost, oare, prioritatea ministrului Agriculturii, într-o țară unde sistemul de irigații a fost jefuit, iar cel de îndiguire e lăsat la voia întâmplării? Asta ne trebuia nouă întâi și-ntâi, să preamărim oaia lui Daea, ca să veștejim frunza lui Udrea?
Viața se răzbună, iar țara cu tubulatura irigatoare trimisă la topit pare să se confrunte cu cea mai severă secetă din ultimul secol. Imaginile televizate din ultima vreme prezintă solul arid și crăpat al Bărăganului, culturile veștejite, spectacolul dezolant al ogoarelor. N-am auzit niciun cuvințel despre marile irigații care ar fi trebuit să salveze solul, n-am văzut niciun mesaj video cu vegetația care ar trebui să se învioreze, în jurul irigațiilor.
Comentatorii amintesc de începutul secolului trecut, când seceta provoca foametea, iar foametea a dus la tulburări grave, evocate cu măestrie de Liviu Rebreanu în romanul „Răscoala”.
Speriați de secetă, predecesorii noștri au elaborat în 1912 primul studiu privind realizarea unui canal, pornind din Siret și capabil să asigure irigarea a peste 200.000 hectare. Dar numai studii s-au făcut și nimic mai mult, până la următoarea calamintate, din anii 1945-46, când estul țării a fost lovit de o secetă poate la fel de năpraznică, precum cea din preajma răscoalei 1907.
Recolta anilor 1945-46 era ca și inexistentă, iar puținele provizii din depozite fuseseră golite de trupele sovietice care ne ocupaseră țara. Mânate de foamete și frig, căci era iarnă, pâlcuri de agricultori din Moldova urcau în trenuri spre capitală, în speranța că aici vor găsi mâncare. Ajunși în Gara de Nord, agricultorii întindeau o pătură pe caldarâm și se culcau acolo, îmbrăcați în cojoace.
Am trăit acele vremuri. Eram student la Politehnică, în strada Polizu, iar drumul spre școală traversa piața Gării de Nord. Acolo vedeam, dimineața, mașina neagră de la morgă, venită să-i culeagă pe cei care, peste noapte, n-au rezistat frigului, după ce înduraseră foamea.
Ororile secetei au alarmat și guvernele postbelice care au aprobat în 1950 un plan pentru "combaterea inundațiilor și a secetei de-a lungul văii Siretului și în nordul Bărăganului, dezvoltarea culturilor agricole intensive, bazată pe folosirea irigațiilor și energiei electrice în vederea stabilirii unei recolte stabile și abundente, și pregătirea condițiilor pentru pregătirea unei arii de navigație între Moldova și Dunăre".
Sunt departe de a fi vreun admirator al regimurilor comuniste, dar aceste intenții mi se par incomparabil mai bune decât glorificarea unui patruped mioritic de către un ministru cu idei fixe.
În opinia specialiștilor serioși, prioritatea în agricultură nu este nici brandul cu oaia, nici măcar priceperea ministrului în ce privește cultura bobului însămânțat. Prioritatea la nivelul guvernului este irigarea terenurilor și protejarea lor contra inundațiilor – ceva ce nu pare să fi intrat în preocupările fostului-actual ministru.
Nu vreau să fiu prevestitor de rele, dar citesc printre rânduri că, nici în gândurile actuale ale domnului Daea, irigațiile nu prea au prioritate. Căci iată ce declarație dezarmantă făcea miercuri, cu privire la lipsa apei, în prioada secetei:
„Acolo unde a secat sursa de apa, ce să-i fac? Eu n-am o soluţie, în condiţiile în care nu există apă. De unde să o aducă, cine să o aducă şi cine să o folosească, în condiţiile în care nu există sursa respectivă?”
Desigur, omul simplu așa gândește, că nu are soluție, dacă nu există apă. Dar rolul ministrului nu este să constate lipsa apei, ci să găsească soluția și chiar să o pună în practică. Căci România nu este Sahara. Nu există colț în țara noastră unde apa să fie așa departe, încât să nu poată fi adusă de undeva.
Firește, trebuie s-o aducă cel interesat, fermierul, dar aducțiunile de apă și irigațiile sunt lucrări compexe, imposibil de realizat, dacă nu pune umărul și statul, prin inițiativă, programe și finanțare. Gândirea ministrului mi se pare săracă, dacă a dezarmat, când a văzut că apa a secat.
Îmi pun o întrebare elementară: cum este posibil ca un specialist, care se pretinde de marcă, să dezarmeze atât de ușor, văzând că a secat o sursă de apă căreia el, ca ministru, ar trebui să-i găsească soluția?
Cu acest gând, îmi permit să arunc o privire peste cv-ul lăudatului specialist, ajuns de mai multe ori ministru. Și ce aflu? Numai când și-a terminat facultatea, prin 1973, tânărul Daea trudea ca simplu inginer, lângă firul ierbii. Imediat după aceea, partidul comunist, pe care fără îndoială îl servea, l-a „promovat” mai întâi șef de fermă, apoi inginer șef pe undeva, director la DGAIA Mehedinți. Anul 1989 l-a prins pe domnul Daea șef de secție la o instituție județeană.
Revoluția l-a tratat ca pe orice emanat politic al vechiului regim și iată-l pe fostul șef redevenit în 1990 simplu inginer la un centru de cercetare din Mehedinți. Acolo a trudit, ca simplu executant, exact șase ani – cam cât îi trebuia oricărui politruc din regimul Ceaușescu, ca să se „reabilieze” în regimul Iliescu.
În 1997, inginerul Daea revine în forță acolo unde a mai fost: mai întâi, director simplu la DGAIA Mehedinți, apoi director general tot acolo.
Mai departe, cariera specialistului în agricultură urmează un drum fulminant, care nu are legătură directă, cu cultura bobului, cu îngrijirea lui și cu culescu recoltelor: secretar de stat, ministru, senator, deputat și iarăși ministru. Super!
Super, dar mă întreb iarăși ca omul nedumerit: unde s-a format specialistul de mare clasă în agricultură Petre Daea? Căci numai ca stagiar îl observ simplu inginer și apoi ca proaspăt „debarcat”, după revoluție. În rest, au urmat numai funcții departe de glie, dar cu secretară, mașină, șofer, protocol și tot așa mai departe.
Spun încă o dată, nu pot contesta pregătirea domnului Daea în specialitatea domniei sale, dar nu observ în curriculum vitae, scris chiar cu mânuța domniei sale, nici locul, nici timpul necesar ca să ajungă un specialist atât de mare, încât țara n-a găsit altul mai beaz, pentru delicatul portofoliu al agriculturii.
Mi-e teamă că, așa cum am avut de la început o bănuială, meritele domnului Daea nu trebuie căutate în curriculumul său, ci în priceperea cu care, ca și doamna Viorica, a băut cafea numai cu cine trebuie, încă de pe vremea răposatului.
Atunci nu se importa cafea boabe, noi ceilalți eram serviți cu nechezol (vă mai aduceți aminte?), dar descurcărețul inginer Daea servea, ca un gentleman, cafea naturală 100%, totdeauna numai cu cine trebuie, nu cu altcineva.
Așa cum servește și acum. Părerea mea!