Pentru că un copil cu probleme de sănătate mintală nu a fost mutat într-o altă școală, părinții celorlalți copii au decis să-l excludă prin izolare și expunere a ciudățeniilor care îl scoteau din rândul normalilor. O tânără a urcat la volan după ce a luat o doză mare de somnifere, iar reacțiile în social media o puneau la zidul rușinii pentru cât de rău arată fără machiaj.
Între toate aceste gesturi ale adulților și care conturează percepțiile distorsionate ale societății asupra tulburărilor din spectrul psiho-emoțional și până la intoleranța în creștere a copiilor față de colegii lor cu probleme de sănătate mintală, deși pe cei suferind de o dizabilitate fizică îi acceptă, legătura cauzală este directă (date din studiul național lansat marți de Salvați Copiii România).
Rezultatul ar putea să pară paradoxal, în condițiile în care, o arată tot datele unui studiu Salvați Copiii România, cazurile de anxietate și depresie în rândul copiilor, cu o incidență mai mare la adolescenți, s-au multiplicat, mai ales în anii de pandemie.
Ce ascunde această intoleranță aproape magică față de cei suferinzi mintal, emoțional?
În primă instanță, e vorba despre banala piramidă a nevoilor sociale, care îi face pe oamenii ale căror nevoi de bază – hrana, adăpostul – sunt vulnerabilizate să nu poată fi empatici față de nevoile de pe treptele superioare:
„Unii oameni au probleme reale, nu au cu ce să-și hrănească copiii și alții, fără probleme, se alintă cu depresiile lor”.
O frază care ascunde, ca atâtea altele, carențele educaționale, pentru că empatia, capacitatea unuia de a se pune în locul celuilalt, căruia i se întâmplă un rău, sunt sociale, se obțin prin cultură, lecturi și memorie socială. Fără acestea din urmă, societatea se atomizează tot mai mult și nu este dispusă să-i ridice pe cei vulnerabili.
În al doilea rând, e o tară pe care o aducem transgenerațional: rușinea de boala mintală. Nu îi arătăm pe cei bolnavi altora, îi izolăm, ne asigurăm că gena nefastă nu a trecut la noi. Aceasta merge mână-n mână cu raportarea instituțională la tulburările psiho-emoționale, la cei diferiți, care ar putea strica un lot bun – cazul copilului izolat la școală, obligat să vină zi de zi într-o clasă goală, să fie expus rușinii, să înțeleagă că locul lui nu e printre ceilalți.
Mai apoi, e vorba despre frică și neîncredere.
Dacă am avea încredere în faptul că autoritatea/statul își face treaba, dezvoltă politici sociale integrate, îi recuperează pe cei în situații de vulnerabilitate, disponibilitatea de a fi empatici ar crește. Apare tot în această anchetă a Salvați Copiii: deși cei mai mulți dintre copii recunosc un abuz și știu teoretic și unde să-l denunțe, doar 1 din 3 are încredere că autoritatea căreia i se adresează se va ocupa și-și va face treaba.
România are o societate fragilă, cu disparități imense între regiuni și cu speranța socială tinzând spre zero: un copil născut într-o clasă socială vulnerabilă socio-economic are șanse minime să depășească statutul social al părinților. La fel ca trauma, sărăcia se moștenește.
Dar trec deja de la o generație la alta și cultura tribală, sentimentul de cetate asediată care trebuie să maximizeze mai degrabă șansele celor sănătoși, auto-protejarea de suferințele altora, incapacitatea de a recunoaște că depresia e o boală, chiar dacă nu se vede pe un RMN și nu se tratează cu antibiotice.