Puțină lume știe că 12 mai este zi aniversară. În această zi a anului 113, acum fix 1910 ani, a fost inaugurat la Roma monumentul „Columna lui Traian”, socotit de istorici a fi prima pagină din istoria românilor.
Monumentul, înălțat din ordinul împăratului Traian, conține un uriaș basorelief în spirală, ilustrând 124 de episoade dintr-un sângeros război, de acum aproape două milenii, când romanii invadau și cucereau Dacia vecină.
124 de episoade reamintesc peste milenii despre o epopee istorică, începută cu înălțarea podului de la Drobeta, continuată cu marșul armatei romane, rezistența dacă, luptele încleștate, sinuciderea regelui Decebal, răpirea unei prințese (poate sora regelui), transportul cu brațele a prăzii de război și multe altele, inclusiv un marș al disperării: prizonierii-sclavi, împinși brutal, în drum spre Roma.
Săpată în piatră, prima pagină de istorie a românilor s-a păstrat mult mai bine decât se păstrează orice pagini scrise, care au existat și ele, dar s-au pierdut irevocabil, în timp. Poate cea mai dureroasă dintre aceste pierderi este istoria acelorași războaie, scrisă chiar de împărat și întitulată „De bello dacico” – poate o replică la volumul „De bello gallico”, scris cândva de un predecesor al lui Traian, tot cuceritor și el: Cajus Iulius Caesar.
Spre deosebire de „De bello gallico”, pe care generații întregi de școlari au studiat-o ca exemplu de exprimare concisă și prezentare iscusită, iar unii studenți o mai studiază și astăzi, „De bello dacico” este irecuperabil pierdută.
Din poate cel mai prețios document privind obârșia românilor n-a ajuns până la noi decât un citat, amintit de un alt autor, într-o altă lucrare, poate lipsită de importanță în context. Dar este sigur că autorul avea în față chiar lucrarea originală a împăratului, din care cita.
Poate că „De bello dacico” ar fi putut fi adevărata primă pagină a istoriei românilor, dacă nu s-ar fi pierdut. Faptul îmi amintește de „Istoria Angliei” excepționala lucrare a reputatului André Maurois, despre care însuși autorul scria: „Istoria Angliei este ceva ce începe cu o mare pagină albă”.
Cu regret pentru ceea ce s-a pierdut, ne putem bucura totuși de numeroase informații aflate în cele 124 episoade de pe basorelieful în spirală, dăltuit pe suprafața Columnei. Emoționează efortul istovitor a celor care construiau podul din piatră și lemn, cel mai mare pod din lume la acea dată. Poate emoționează și mai pregnant scenele de luptă, armele folosite de unii sau de alții, portul luptătorilor daci, cel al romanilor, ținuta vestimentară a femeilor dace și a copiilor, comportamentul și chiar obiceiurile personajelor romane sau dace, surprinse în imaginile sculptate în piatră.
Fără să fi văzut monumentul, faimosul badea Cârțan din Cârțișoara Sibiului a băgat de seamă, poate din fotografii, că straiele lui sibiene se aseamănă cu cele ale dacilor de pe Columnă și s-a dus să se convingă. A plecat de acasă pe jos într-o zi de ianuarie 1896, a mers 20 de zile până la Viena, plus altele 23 până la Roma și a ajuns atât de obosit, încât s-a culcat lângă Columnă și nu s-a mai trezit decât a doua zi.
În jurul lui era lume, roiau tot felul de necunoscuți, ziariști, trecători, dar și polițiști veniți să identifice ciudatul personaj. A doua zi, publicul larg citea în „Corriere della Sera” că „Un dac autentic a coborât de pe Columnă, cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci. Dacul susține că a venit pe jos, tocmai de la capătul Carpaților, prin Timișoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, a traversat Alpii și a coborât la Genova. După patruzeci și trei de zile și patru perechi de opinci rupte, a ajuns și la Roma”.
Câteva zile la rând a vuit prin Europa știrea despre „dacul de pe Columnă”, coborât exact ca în hainele și încălțările de acum aproape două milenii. Până seara, badea Cârțan devenea prietenul multor personalități din mediile politice și culturale locale, jurnaliști, cercetători, studenți și profesori.
Ziarele italiene nu conteneau să-și exprime simțămintele de simpatie și prietenie pentru „dacul de pe Columnă”, dar și interes pentru țara vechilor daci. Aveau de ce. Impresionantul monument, înalt de peste 35 metri (cât un bloc de peste 10 etaje), și fantastica poveste a episoadelor sculptate – poate ilustrații chiar la volumul pierdut – exprimă și azi importanța excepțională pe care predecesorii noștri latini o atribuiau succeselor militare, repurtate peste Dunăre.
Columna, ridicată cu atâta cheltuială și trudă, dovedește ce obiectiv major reprezenta pentru romani cucerirea Daciei. Interesul era motivat. Unii specialiști apreciază că munții Apuseni ascundeau atunci tot atâta aur cât restul Europei laolaltă. Și nu numai aurul îi interesa pe cuceritori. Dacia ispitea cu tot ce putea oferi ea: lână, miere, lemn, brânză sărată, pește sărat sau carne conservată în sare – căci Dacia deținea ocne, al căror conținut atrăgea poate chiar mai mult decât aurul.
Oare de ce credeți că i-a trebuit împăratului Traian un pod cu fundații masive, din piatră, atât de trainic, ca și cum ar vrea să dureze decenii și chiar secole? Numai pentru ca trupele să se simtă mai confortabil, atunci când traversează Dunărea, de două ori, adică o dată dus și altă dată întors?
Din cărțile de școală cam așa ar rezulta, dar ar fi ridicol să credem că s-a făcut atâta cheltuială și atât efort, numai pentru ca să mărșăluiască armata de două ori peste un pod. Pentru asta, era suficient unul de pontoane, cum au mai făcut romanii în alte părți, nu unul din piatră. Logica spune că împăratul Traian calculase nevoia unui pod solid, bun pentru transportat din Dacia la Roma tot aurul din Apuseni și toate bunurile confiscate deja sau care încă se mai confiscau de la dacii învinși și făcuți prieteni pe parcurs.
Trebuie să fi existat interese mari la mijloc, pentru a motiva construcția celui mai mare pod din lume la acea dată, lung de 1.125 m (peste un kilometru), lat de 15 m (cam cât benzile de autostradă pe un sens), construit din bârne de lemn încrucișate, sprijinite de piloni masivi din piatră și cărămidă, legate cu mortar și ciment, fabricat din cenușă vulcanică adusă tocmai din Italia).
Nu se cunoaște în detaliu metoda după care a fost construit podul, dar cea mai probabilă ipoteză a cercetătorilor este aceea că, pentru a putea instala picioarele podului și aplicațiile în deschiderea maximă, a fost deviat cursul Dunării în respectiva zonă și pe perioada desfășurării lucrărilor.
Efortul și înțelepciunea specialiștilor lui Apolodor din Damasc, cărora li se datorează concepția și execuția la Drobeta a celui mai mare pod din lume de la acea vreme, dovedesc mai bine ca orice că, în calculele împăratului, resursele Daciei păreau inepuizabile, că undeva în munți mai așteaptă și alte zăcăminte aurifere, că dacii și urmașii dacilor supraviețuitori vor produce în continuare miere și lână, că vor scoate sarea din pământ și vor conserva cu ea peștele și carnea.
Dar nimic nu este etern. Pe la mijlocul secolului III, puternica armată romană nu mai rezista presiunilor migratorilor și se retrăgea din nordul Dunării, spre sud, împreună cu administrația proprie. Populația civilă din Dacia părăsită rămânea fără apărare, în fața invadatorilor: gepizi, vizigoți, carpi și cine știe care alții.
Speriați ca nu cumva aceștia să vină peste ei, romanii au socotit că nu au alt zid de apărare decât Dunărea și, după opinia celor mai mulți istorici, au distrus podul. Unul din împărați, poate Galerius, poate Aurelian, a autorizat cu siguranță atât fuga, cât și distrugerea podului.
Astfel a dispărut un important martor al sorgintei poporului român, a dispărut și cartea lui Traian despre războiul cu dacii, pierdută pentru totdeauna, și a rămas ca una din puținele mărturii ale genezei noastre, poate însă cea mai spectaculoasă, Columna de la Roma, îmbrăcată într-o spirală cu cele 124 de episoade dăltuite măiestrit și impresionant, acum exact 1910 ani.