Draga mea diasporă,
Îți scriu cu rugămintea să ne mai întinzi o mână de ajutor, nouă, celor rămași acasă. Țara care ne ține împreună e la o răscruce istorică.
De duminică încolo nu știm cum ne va arăta viața, nu știm ce ne așteaptă, însă te-aș ruga să te gândești cum nu ai vrea să trăiască copiii, părinții, frații și surorile de care te-ai despărțit și care au rămas aici.
Adu-ți aminte cât de mult ne-am dorit, cu toții, să putem circula liber și munci oriunde în lumea asta.
Adu-ți aminte cât de greu puteam pleca să studiem, să muncim sau să vizităm alte țări înainte să intrăm în Uniunea Europeană.
Eu îmi aduc aminte de o prietenă din copilărie, care a trecut ilegal în Vest, fără viză, prin ‘99 – 2000, însărcinată în luna a opta, ca să poată ajunge la soțul ei. El fugise deja, tot fără viză, în Irlanda, unde și-a găsit de muncă și o aștepta.
Primul lor copil s-a născut acolo și așa au obținut acte legale de ședere. Au fost niște privilegiați, pentru că cei mai mulți fugiți din țară în acele vremuri au trăit ani și ani de zile cu spaima de-a fi prinși și deportați.
Un alt prieten, fugit în Belgia pe la sfârșitul anilor ’90, a trăit sfâșiat de gândul că nu a putut veni la înmormântarea părinților. În tot acel timp, a rătăcit prin lume, cu acte false, de portughez, paralizat de frica de-a nu fi prins și trimis înapoi în țară.
Citeşte informaţiile integral in articolul publicat de PressOne