Un studiu fără precedent realizat pe 123 de specii de păsări a adus noi clarificări privind modul în care unele înaripate reușesc să emită sunete de o putere uimitoare.
Cercetarea, condusă de biologul Jeff Podos de la Universitatea din Massachusetts Amherst și de fostul său masterand João C.T. Menezes, a presupus măsurarea volumului sunetelor în mediul sălbatic, o sarcină deloc simplă, deoarece intensitatea acustică scade pe măsură ce unda se propagă în aer.
Pentru a depăși această problemă, cercetătorii au ieșit în teren echipați cu sonometre portabile de înaltă rezoluție și telemetre cu laser utilizate de obicei de jucătorii de golf.
Combinarea acestor dispozitive le-a permis să calculeze simultan nivelul decibelilor și distanța exactă față de pasăre în momentul emiterii cântecului.
Măsurătorile efectuate pe teren în Massachusetts și în Brazilia au scos la iveală o diversitate impresionantă, volumul sunetelor acoperind o marjă de 58 de decibeli, se arată într-un raport publicat de jurnalul Evolution.
Dacă la unul dintre poli se află colibri, ale căror sunete ajung la aproximativ 64 de decibeli, nivel comparabil cu o conversație normală, la celălalt se află două specii, campanarul cu gât golaș și seriema cu picioare roșii. Ambele au depășit pragul de 120 de decibeli, concurând direct pentru titlul de cea mai zgomotoasă pasăre de pe Pământ, scrie Sci Tech Daily.
Analiza anatomică a relevat că păsările de talie mai mare și cele cu deschiderea ciocului mai lărgită tind să fie considerabil mai zgomotoase.
Corpul masiv le oferă musculatura necesară pentru a expulza volume mari de aer, în timp ce ciocul acționează similar cu pâlnia unei trompete pentru a propulsa undele sonore în exterior.
Cu toate acestea, motivele evolutive sau ecologice care au determinat dezvoltarea unor asemenea volume extreme rămân deocamdată neclare.
Ipotezele inițiale ale cercetătorilor, potrivit cărora păsările zgomotoase ar trăi în păduri dense, ar avea o mobilitate redusă sau ar practica poligamia, nu au fost confirmate la scară largă. Înțelegerea completă a acestor mecanisme va necesita cercetări viitoare pe un număr și mai mare de specii în habitatul lor natural.
