La 45 de kilometri de România, rușii militarizează Insula Șerpilor, în speranța că vor putea să-și extindă controlul asupra regiunii dintre Odesa și gurile Dunării.
Miza pentru păstrarea insulei e mare nu doar pentru uzul imediat al războiului sau datorită plasării ei strategice pe ruta comercială care duce spre Strâmtori și deci dincolo de Marea Neagră, ci mai cu seamă fiindcă în jurul Insulei Șerpilor se găsesc mari rezerve de gaz și petrol. Aceste perimetre au fost împărțite între România și Ucraina prin arbitrajul Curții Internaționale de la Haga, dar dacă Rusia nu-i recunoaște jurisdicția, totul se poate schimba.
România ar avea cel mai mult de pierdut. Doar gazul din acest perimetru valorează aproximativ 150 de miliarde de euro, în vreme ce restul rezervelor țării ar mai ajunge doar nouă ani. Există însă și alte riscuri, în cazul în care conflictul trece dincolo de Transnistria, în Republica Moldova.
Rusia vrea să schimbe actuala ordine internațională, care nu o mai mulțumește și pe care o consideră depășită și deci nu mai ține cont de regulile jocului internațional.
În NATO, Turcia împărtășește vederi similare: a ocupat Ciprul de Nord în 1974, regiune care s-a declarat republică independentă în 1983. În 2020, a început să foreze într-o zonă delimitată de Cipru și în apropiere de alte insule grecești, mai ales lângă Kastellorizo, aflată la doar doi kilometri de coasta turcească.
NATO a permis această dezbinare între Grecia și Turcia, a lăsat statele europene să creadă că se află în ceea ce Kant numea o pace perpetuă și a ignorat actele brutale de expansiune ale Rusiei din ultimii 30 de ani.
Ruperea Abhaziei și Osetiei de Nord din teritoriul Georgiei au rămas nepedepsite. La fel și menținerea trupelor rusești de ocupație în Transnistria sau anexarea Crimeei. Rusia și-a făcut de cap, continuând să stea la masa statelor onorabile, iar șefii statelor aliate nu s-au simțit deranjați de alăturare și n-au văzut amenințarea care se apropia.
Nostalgiile imperiale îi îmbolnăvesc pe mulți lideri. Așa cum Vladimir Putin deplânge pierderea Uniunii Sovietice, lui Recep Tayyip Erdogan îi e dor de Imperiul Otoman, iar Viktor Orban reconstruiește economic partea ungară a administrației habsburgice. Pasiunea pentru trecut riscă să arunce în aer viitorul.
Vladimir Putin demonstrează de aproape trei luni cât de tragică este tentația privitului înapoi. Erdogan fusese și el pe cale să declanșeze un război în apele Mediteranei și continuă să atace spațiile siriene și cele irakiene sub pretexte tot mai puțin plauzibile, dar cu gândul extinderii puterii și influenței Ankarei spre fostele granițe otomane.
În Marea Neagră, Rusia cucerește cu pași mici și grei litoralul ucrainean. Se apropie de Odesa pe pământ, fiindcă pe mare îi e frică. Ucraina are la Odesa arme sofisticate de apărare și de atac, iar flota rusă decapitată nu ar face față.
Pe Insula Șerpilor, rușii își întăresc poziția, în ciuda ofensivei ucrainene. Ministerul Apărării de la Londra a avertizat la sfârșitul săptămânii trecute că o eventuală consolidare a poziției rusești pe Insula Șerpilor ar putea lăsa în mâinile Rusiei întreaga parte de nord-vest a Mării Negre, în apropierea granițelor românești
Ministrul ucrainean al Apărării, Vadim Skibiţki, a declarat vineri că serviciul de informaţii militare al instituției pe care o conduce ar dispune de date care arată că „în Insula Şerpilor au fost desfăşurate sisteme de apărare antiaeriană de tipul 'Tor-M2' şi 'Panţîri' şi s-ar putea ca în viitor să fie amplasate şi sisteme de rachete, care vor permite bombardarea teritoriului statului nostru şi nu numai al statului nostru".
În plus, Rusia încearcă să-şi sporească prezenţa militară în Insula Şerpilor pentru a bloca comunicaţiile maritime ale Ucrainei, potrivit purtătorului de cuvânt al Ministerului ucrainean al Apărării, Oleksandr Motuzianik.
România ar putea fi vizată, dar nu se teme, fiindcă foarte aproape de acest areal fierbinte este baza militară americană de la Kogălniceanu.
România, Turcia, Bulgaria și chiar Georgia ar putea să construiască împreună o flotă mai performantă decât cea rusească. Ministrul britanic al Apărării spunea deja că „rușii nu trebuie să poată controla Marea Neagră”. Pentru că ”nu mai depinde de ei”.
După mai bine de 100 de ani în care Marea Neagră a fost dominată militar de Rusia și precursoarea ei Uniunea Sovietică, Pontul Euxin ar putea deveni pentru prima dată o mare liberă. Acesta e scenariul optimist.
Există însă și varianta cealaltă, în care Turcia, România și Bulgaria, toate trei state NATO, să nu reușească să ajungă la un numitor comun, așa cum s-a mai întâmplat în 2016, când Bucureștiul a propus înființarea unei flote a Alianței Nord-Atlantice în Marea Neagră.
Rămâne în joc și definiția veche: Marea Neagră, lac rusesc.
Sabina Fati