În noaptea alegerilor prezidențiale din 2016, Jens Stoltenberg, pe atunci secretar general al NATO, era convins – ca toată lumea la Bruxelles – că Hillary Clinton va câștiga. Soția lui pregătise hamburgeri pentru prieteni, la reședința oficială din capitala europeană, iar Stoltenberg s-a culcat devreme, cu sentimentul liniștitor că lucrurile vor rămâne pe făgașul cunoscut.
La cinci dimineața, s-a trezit și a verificat telefonul: Trump câștigase Pennsylvania și Ohio. „Era clar că va deveni președinte”, scrie Stoltenberg într-un articol de opinie publicat în The Guardian (un fragment editat din volumul „On My Watch: Leading Nato in a Time of War” de Jens Stoltenberg, publicat recent). „Am fost cu toții la fel de surprinși”, relatează fostul șef al NATO.
Dar pentru Stoltenberg, surpriza s-a amestecat cu neliniștea.
Candidatul care spusese în campanie că „NATO este depășită” devenea liderul celei mai puternice țări din alianță. „Știam că dacă la Washington se află că NATO stă și râde de Trump, ar fi dezastruos”, mărturisește el. Așa că a impus „zero toleranță” pentru orice glume sau ochi dați peste cap la adresa noului președinte.
Primul lor contact a fost telefonic. „Sunt un mare, mare fan al NATO”, i-a spus Trump. Stoltenberg a răsuflat ușurat: părea dispus la dialog și insista doar pe ceea ce voia de ani de zile, ca statele europene să cheltuie mai mult pentru apărare.
Adevăratul test a venit câteva luni mai târziu, când s-au întâlnit față în față la Casa Albă.
Trump l-a primit relaxat, „trântit într-un fotoliu” și a trecut de la un subiect la altul cu o viteză amețitoare.
„De ce nu merge NATO în Coreea de Nord, dacă e deja în Afganistan?”, a întrebat la un moment dat. Apoi a pus sub semnul întrebării rolul Islandei: „Atunci ce rost are să fie membră NATO?”. Generalul Jim Mattis a trebuit să intervină pentru a explica importanța bazei strategice din Atlanticul de Nord.
Stoltenberg povestește cu umor cum a încercat să facă apel la experiența sa de fost premier norvegian în relația cu Rusia. Trump l-a privit curios: „Ești norvegian? O cunoști pe Celina Midelfart?”, a întrebat referindu-se la o cunoscută femeie de afaceri din Oslo. „Da, am întâlnit-o de câteva ori”, a răspuns Stoltenberg, iar Trump a zâmbit satisfăcut: „Fată drăguță”.
Dacă momentele acestea păreau doar excentrice, îngrijorarea a explodat în mai 2017, la summitul NATO de la Bruxelles. Era prima vizită a lui Trump la sediul Alianței, unde urma să inaugureze memorialul dedicat Articolului 5 – clauza de apărare colectivă invocată în sprijinul SUA după atentatele de la 11 septembrie.
Tot ce trebuia să facă era să reafirme, în fața liderilor aliați, angajamentul american pentru principiul „unul pentru toți, toți pentru unul”. Dar Trump a ignorat complet subiectul. Stoltenberg a observat pe textul pregătit pentru discurs cuvinte adăugate cu markerul gros: „MUST PAY”, „NOT FAIR”, „2% este minimul absolut!”.
În loc de solidaritate, președintele SUA a tunat împotriva celor 23 de state care nu atinseseră pragul de 2% din PIB pentru apărare: „Nu e corect față de contribuabilii americani.”
„A fost un moment rece, de tăcere stânjenitoare. În loc să consolideze legătura transatlantică, Trump dădea impresia că reduce NATO la un contract de protecție pe bani”, își amintește Stoltenberg.
Tensiunile au crescut până la un episod exploziv din vara lui 2018. Summitul din 12 iulie 2018 a început cu un tir de critici din partea lui Trump: comerțul cu Europa, migrația, frontierele slabe, costurile clădirii NATO – „Trei miliarde pentru o clădire, un singur foc de tanc și cade.” Apoi a lansat avertismentul: „Ori plătiți 2% imediat, ori până la 1 ianuarie. Altfel ne facem treaba singuri.”
A urmat o tăcere grea. Merkel s-a aplecat spre Stoltenberg și i-a șoptit: „Trebuie să răspundem. Nu putem lăsa asta să treacă.” Într-o pauză scurtă, Stoltenberg, Merkel, Macron și premierul olandez Mark Rutte au convenit că nu pot schimba obiectivul de 2% fixat pentru 2024, dar trebuiau să-l calmeze pe Trump.
Când discuția s-a reluat, Trump a insistat: „Trebuie să vorbim acum. Altfel… nu vom mai fi prieteni.” Și apoi a venit momentul decisiv, când Trump a spus: „Plec. Nu mai are rost să fim aici!”.
„Acum se va prăbuși totul”, își amintește că a gândit Stoltenberg. „Dacă un președinte american pleacă de la un summit NATO, Articolul 5 nu mai valorează nimic.”
Merkel a promis că Germania va lupta pentru 2% până în 2024, dar Trump a replicat că e prea târziu și a început să recite bugetele fiecărui membru: „Belgia: 0,9 – sub 1%. Croația: 1,26 – dezamăgitor. Estonia: 2% – mulțumesc. Franța: 1,79 – nu e rău, Emmanuel. Germania: 1,2 – hai, Angela! UK: 2,1 – bravo. SUA: 4,2 – cel mai mare PIB și plătim cel mai mult. Spuneți-ne proști.” A făcut cu ochiul și a dat „high-five” cu Erdoğan.
Mark Rutte a intervenit calculat: „Domnule președinte, ați cerut să cheltuim mai mult și asta facem: anul trecut am crescut cu 33 de miliarde datorită leadership-ului dumneavoastră.” Iar Trump a părut satisfăcut: „33 de miliarde”. A scos markerul negru și i-a scris lui Stoltenberg un bilețel: „Dacă poți spune că aliații NATO au crescut semnificativ cheltuielile grație mie, putem fi de acord.”
Stoltenberg a văzut ieșirea: a promis că va spune exact asta la conferința de presă, adăugând că toți aliații rămân angajați față de NATO și Articolul 5.
Liderii au fost de acord – cu excepția premierului danez Lars Løkke Rasmussen, care a insistat să vorbească: „Povara nu înseamnă doar bani, ci și sânge și sacrificiu. Suntem cinci milioane și am pierdut 45 de soldați în Afganistan, pentru a apăra SUA. Nu le pot spune familiilor lor că viețile lor valorează mai puțin pentru că nu am atins 2%”.
Trump a tăcut. Summitul s-a încheiat fără ruptură.
La conferința de presă, Trump a spus: „Angajamentul SUA față de NATO rămâne foarte puternic… aliații vor cheltui cel puțin 33 de miliarde în plus. Suntem mai uniți ca niciodată. Nicio problemă.”
„Dacă și-ar fi dus la capăt amenințarea de a pleca, NATO s-ar fi făcut țăndări”, scrie Stoltenberg.
Pentru Stoltenberg, ziua de 12 iulie 2018 rămâne dovada că unitatea transatlantică poate atârna de un fir de ață. NATO a supraviețuit atunci datorită diplomației de culise și câtorva fraze care au calmat un președinte imprevizibil. „Alianța a rezistat 70 de ani, dar atunci am simțit că s-ar putea sfârși pe mandatul meu”, mărturisește fostul secretar general.
A fost ziua în care NATO a ajuns cel mai aproape de prăbușire. A ieșit teafără, dar zguduită.
(The Guardian a publicat un fragment editat din volumul „On My Watch: Leading Nato in a Time of War” de Jens Stoltenberg, publicat de William Collins pe 23 octombrie, la prețul de 25 £. Pentru a susține The Guardian, puteți comanda cartea la guardianbookshop.com).