Politica românească reușește să arunce în derizoriu extremismul și antiextremismul, noțiuni extrem de importante, mai ales în acest moment în Europa, în speranța că adevărata cauză majoră a creșterii valului de populism antisistem pe alocuri radicalizat va fi cât mai bine mascată în perspectiva voturilor care urmează.
În Germania un miting anti-extremism are o dureroasă și terifiantă justificare. Nemții au în această zonă o istorie traumatizantă nu numai pentru ei, ci pentru întreaga lume. Acolo există un filon extremist real, cu potențial teribil.
În general, nemții au mare grijă că nu cumva să uite, de aceea, în Berlin au rămas neatinse mai multe ruine, ca niște răni necicatrizate, ale celui de-Al Doilea Război Mondial.
Dar România nu are o astfel de istorie. La noi, extrema dreaptă a fost mai degrabă un accident istoric, a cărui aderență de scurtă durată la o parte a poporului a fost motivată de metehnele clasei politice de atunci, în linii mari nu foarte diferite, dar cu mult mai puțin grave decât acum.
Creșterea de acum a populismului, inclusiv în formele lui radicale, cum e Diana Șoșoacă, nu exploatează așadar o tradiție amorțită extremistă. O doză de naționalism, o doză de antisemitism au mai existat mereu, pe ici pe colo, nu la nivel sistemic. Nu se întâmplă acum nimic excepțional din aceste puncte de vedere.
Ceea ce se întâmplă diferit și zgomotos este disperarea. Este exasperarea. Este furia. Toate provocate de proasta guvernare, de calitatea mai proastă ca niciodată a guvernanților, de temele minore și complet rupte de agenda cetățeanului, de lipsa perspectivei și a speranței în zona tuturor partidelor mainstream.
Susțin în continuare că inflamația în jurul AUR și al Dianei Șoșoacă nu este extremism. Nici măcar nu e cu adevărat ideologic. Este, în primul rând, efectul guvernării.
Accentele antieuropene sunt efectul felului în care nu numai actuala guvernare, ci în general guvernările romanești și-au scuzat eșecurile și incompetența dând vina pe decizii ori de-a dreptul inventate, ori incorect explicate ale Bruxelles-ului.
Accentele de nostalgie comunistă, după mercurial și statul tătuc, sunt provocate în bună măsură și de manipulările guvernării care a șters de praf fantomele speculei și speculantului cu care s-au aruncat într- o luptă “eroică”.
Prețurile mari nu sunt din vina guvernelor, sunt din vina speculanților care cresc prețurile nejustificat. Ceea ce e o inepție din punctul de vedere al unei economii de piață unde prețul este fixat de mecanismele ei.
Guvernul nu numai că nu luptă cu populismul naționalist, dar îl și validează cu măsuri care alimentează credințele antieuropene și contrare economiei de piață speculate de AUR și Șoșoacă.
Asta nu înseamnă că aceste două infecții politice nu sunt periculoase. Sunt foarte periculoase, pentru că nu oferă decât idei toxice, iluzii păguboase cu care vor capta destule voturi.
Personal, nu cred că vor rezista și după alegeri, tocmai pentru că nu au proiect și ideologie. Dar vor deveni o masă cumpărabilă om cu om de Putere, mercenari politici dispuși la orice târg profitabil.
În loc să lupte cu cauzele reale autohtone ale unui fenomen politic, liderii Puterii lansează o nouă luptă falsă. Cu extremismul. Gheorghe Flutur, la rândul sau baron autentic cu nimic diferit de baronetul PSD, și-a pus coiful de hârtie și a pornit asaltul.
Nu scriind cu oi pe dealuri, ca odinioară, ci cu un miting la care a mobilizat contra extremismului activul liberal, o demonstrație de forță și utilă în partid, unde, e drept, nu sunt mulți baroni capabili să mai strângă câteva mii de oameni într-o piață care să nu huiduie Guvernul.
Este o operațiune geamănă cu a premierului care, cu vigilență, l-a ginit pe George Simion și a cerut Ucrainei și Moldovei să îi explice interdicțiile aplicate liderului AUR. Cu furtuna într-un pahar cu apă stârnită de declarațiile revizioniste ale lui Claudiu Târziu, nici măcar noi.
Lupta cu extremismul este o manipulare cu mult ținte.
Cum spuneam, maschează cauzele furiei populare, dar în egală măsură o și rușinează. Cine e împotriva Guvernului e extremist. Așa au încercat inițial și cu protestele fermierilor și transportatorilor.
Să lupți cu extremismul este o strategie cu mult mai facilă decât să lupți cu proasta guvernare, să încetezi numirile de incompetenți, să tratezi cu puțin respect măcar banul luat de la oameni și să iei astfel materia primă care alimentează AUR.
Apoi, această cruciadă sfântă justifică tot felul de mișcări politice, acum că stabilitatea s-a cam tocit.
Personal, nu am nimic împotriva alianțelor electorale, a listelor comune, a candidaților comuni la prezidențiale. Toate reprezintă până la urmă oferte electorale pe care poporul le validează sau nu.
Dar trebuie asumate ca atare, nu sub steagul cruciadei antiextremiste, adică al unei manipulări care să sperie.