Occidentul democratic este cel care a inventat instrumentul numit Internet, iar „sudul global”, cum se spune astăzi, adică partea planetei dominată de dictaturi, este cel care îl folosește cel mai bine, însă ca armă de propagandă și chiar ca armă de război. Internetul este despre libertate, dar se pare că este și despre control și supraveghere, iar niciun stat nu va renunța la asta, inclusiv democrațiile.
Istoricul francez Thierry Wolton este printre puținii care sunt absenți de pe rețelele sociale: cu atât mai mult, spune, este conectat la lume și la istoria care ni se întâmplă. Cea mai recentă carte nu mai privește direct totalitarismul comunist sau autoritarismul putinist, dar se referă implicit la acestea, și la regimul de supraveghere al Chinei.
După ce am studiat vreme îndelungată istoria secolului trecut, marcată de apariția unor regimuri totalitare care au fost rodul, printre altele, al progresului, al unei voințe etatiste și al unei pasivități generale, după ce am văzut nemijlocit ce s-a ales de popoarele care au trecut printr-un asemenea sistem, după ce mi-am dat seama ce reprezintă libertatea pentru cei care au fost lipsiți de ea, am ajuns la concluzia că drumul pe care am pornit duce înspre o servitute de o eficiență și o amplitudine nemaivăzute până acum. Omul s-a mai lăsat pradă de-a lungul vremii de nenumărate ori unei servituți adesea voluntare, din comoditate, câteodată din lașitate, dar cea de acum se dovedește a fi de o amploare fără precedent, întrucât instrumentele utilizate pentru a se impune acoperă toate planurile existenței noastre, de la cel personal și familial până la cel politic, economic, social, cultural, atingând chiar și sfera securității și a sănătății. De aici paradoxul în care trăim: tehnologia deschide calea înspre libertate pentru țările în care libertatea e îngrădită, în vreme ce, în țările care se bucură de libertate, tehnologia devine un inegalabil instrument de control“
Thierry Wolton, Noile drumuri ale servituții noastre, Humanitas 2023
Thierry Wolton, dictaturile și regimurile autocratice au avut mai mult succes decât democrațiile în utilizarea platformelor de social media și a știrilor false, așa că au integrat perfect noile mecanisme de propagandă și noile tehnologii. Au pierdut deja democrațiile războiul pe acest teren?
Tehnologia nu este niciodată neutră, totul depinde de scopul în care este folosită. Rețelele de socializare, care sunt o moștenire și o extensie a revoluției Internetului, sunt mijloace formidabile de exprimare accesibile tuturor.
Ele sparg monopolul așa-numitor „cunoscători” - elita intelectuală, dar și alții - și al „vorbitorilor”, adică mass-media tradiționale. Într-un cuvânt, putem spune că ele permit oamenilor să se exprime.
Ceea ce are și dezavantaje: în primul rând, nu toată lumea are ceva interesant de spus, ceea ce înseamnă că rețelele de socializare conțin o mulțime de banalități, de prostii și chiar idioțenii. Pe urmă, aceste medii care facilitează exprimarea tuturor promovează și fenomenul de „panurgism”, când toată lumea este îndreptată să meargă în aceeași direcție, adică nu mai este vorba de a gândi, ci de a urma, într-un mimetism generalizat, un curent principal, fenomen generat de teama de a te îndepărta de ceilalți.
Acest lucru duce la explozii de expresii populiste extrem de dăunătoare pentru viața într-o societate și pentru democrație.
Așadar, rețelele de socializare sunt eliberatoare și reductive în același timp, în sensul în care opiniile cele mai comune pot deveni univoce și exclusive, mai ales atunci când refuză dreptul altor opinii de a se exprima.
Democrațiile sunt victimele acestor fenomene, deoarece rețelele sociale profită de libertatea de exprimare pentru a juca în ambele registre și ajung să influențeze opinia publică.
O dictatură care are capacitatea de a controla discursul public nu suferă la fel de mult de pe urma acestei distorsionări. Armele sunt de fapt inegale, deoarece dictaturile profită de acest fenomen de masă pentru a influența opinia publică în interiorul democrațiilor, în schimb, reglementările asupra rețelelor sociale împiedică democrațiile să riposteze corespunzător.
Pe scurt, Internetul, care a fost văzut inițial ca un instrument eliberator, se dovedește, în practică, a fi o armă destabilizatoare pentru aceste insule ale libertății care sunt democrațiile.
De fapt, întrebarea este cum poate o democrație să concureze cu o autocrație pe terenul rețelelor de socializare în care, așa cum observați în cartea dvs., cei mai mulți dintre noi deja „trăim” ? Cum pot fi folosite tehnologii în scopuri politice, dar fără a renunța la principiile democratice?
Din momentul în care căutăm să controlăm ceea ce se spune pe Internet, există deja pericolul unui atac asupra libertăților.
Singura modalitate de a evita această capcană este să accepți confruntarea de opinii respectându-le pe cele ale altora. Acest lucru poate părea naiv, dar eu nu văd altă soluție, dacă vrem să protejăm libertatea de exprimare, care este un pilon al democrației.
Din păcate, chiar și în democrații există dorința de a folosi rețelele de socializare pentru a influența opinia publică, fapt recunoscut mai mult sau mai puțin deschis, fie că este vorba aici de autorități publice, de partide politice, de companii mari sau de diverse lobby-uri etc.
În cele din urmă, dacă rețelele sociale facilitează libertatea de exprimare este un lucru discutabil. Atracția extraordinară exercitată de aceste rețele, cu diverșii influenceri care poluează conținutul din ele, duce la conformism generalizat (de la idei la obiceiuri de consum sau de agrement etc.). Cuvintele de ordine liberale în materie de economie politică: “să lăsăm să se întâmple ce-o fi să fie și apoi să așteptăm să treacă” ar trebui, teoretic, să se aplice și utilizării instrumentelor legate de Internet, în sens larg, în speranța că, odată ce trece valul inițial de euforie, omenirea se va uni pentru a realiza un echilibru real între aspectele negative și pozitive ale instrumentului.
Este încă o utopie, o recunosc chiar eu, mai ales atunci când dictaturile, care sunt mai numeroase în lume decât democrațiile, profită de acest moment pe care îl trăim pentru a lua în stăpânire mințile oamenilor, asta întâmplându-se mult înainte să mai poată avea loc reglementarea „naturală”.
Înainte de atacul asupra Ucrainei, Rusia era în centrul acestei campanii de dezinformare care a fost numită „Platon 2.0”. Există o mulțime de roboți și de conturi false care răspândesc în mod masiv informații false și manipulări pe rețelele de socializare și toate acestea sunt înalt apreciate în laboratoarele de la Kremlin, de unde însuși Prigojin a coordonat celebra fabrică de troli din Sankt-Petersburg. Pe de altă parte, Occidentul a adoptat o strategie de apărare împotriva atacurilor cibernetice rusești, mai ales în ceea ce privește interferența electorală, asta după Brexit și alegerile americane. Occidentul, care este mult mai dezvoltat tehnologic și care a fost dintotdeauna sursa de idei inovatoare, pare să fi rămas acum în urmă și pare a avea probleme serioase cu adaptarea la noile realități. De ce? Există un „avantaj natural” pentru dictaturi ?
Desigur, în acest domeniu dictaturile au un avantaj față de democrații, primele sporindu-și astfel mijloacele de a controla toate discursurile publice, în timp ce celelalte sunt apărătorii și protectorii libertății de exprimare, cel puțin în principiu.
Occidentul democratic este cel care a inventat instrumentul numit Internet, iar „sudul global”, cum se spune astăzi, adică partea planetei dominată de dictaturi, este cel care îl folosește cel mai bine, însă ca armă de propagandă și chiar ca armă de război.
Internetul este despre libertate, dar se pare că este și despre control și supraveghere, iar niciun stat nu va renunța la asta, inclusiv democrațiile.
Pentru o dictatură, Internetul a devenit astăzi cel mai bun gardian al puterii, o demonstrează din plin China. Prin diverse aplicații, Puterea poate ști realmente ce gândesc și ce spun oamenii, ce fac și ce consumă etc., ceea ce este visul oricărei dictaturi.
Spuneți că o democrație nu trebuie să încerce să concureze cu o autocrație/dictatură, dar în cazuri de forță majoră democrațiile folosesc totuși aceleași instrumente ca și dictaturile, așa cum au fost regulile și mecanismele de protecție și supraveghere din perioada pandemiei. Care este limita și care sunt criteriile? De exemplu, cum ne putem asigura că statul are mijloace eficiente de combatere a terorismului, dar care ne protejează și intimitatea?
În dualitatea dintre libertate și securitate, aceasta din urmă este favorizată de cel mai mare număr de oameni, mai ales într-o lume în care senzaționalismul informației, accentuat, de altfel, tocmai din rațiuni sociale, întărește sentimentul de nesiguranță și corolarul său, frica de Ceilalți.
Importanța libertății este înțeleasă pe deplin de cineva doar atunci când este lipsit de ea. Atâta timp cât libertatea există, nu îi acordăm atenție, este ca aerul pe care îl respirăm și a cărui importanță vitală o măsurăm doar când suntem lipsiți de el.
După ce am vizitat și am studiat regimurile comuniste din secolul XX, am ajuns să înțeleg importanța libertății pentru cei care erau siliți să trăiască sub aceste regimuri care pretindeau că asigură securitatea tuturor.
Riscul cel mai mare cu instrumentele de pe Internet constă în capacitatea lor formidabilă de supraveghere, de care niciun stat nu ar vrea să se lipsească: aceasta variază de la verificarea rețelelor sociale de către autoritățile fiscale franceze pentru a depista eventualii evazioniști până la recunoașterea facială pe care o folosesc intensiv chinezii și care face posibilă pedepsirea oricui săvârșește cea mai mică infracțiune, cum ar fi traversarea străzii pe culoarea roșie a semaforului.
Suntem deja prinși într-o bulă de supraveghere care ne este mai mult sau mai puțin vizibilă. Utilizarea Internetului cum s-a făcut în timpul pandemiei ar trebuie să ne servească drept avertisment. Această supraveghere a fost pusă în aplicare sub pretextul apărării sănătății noastre și pentru a ne asigura siguranța. Sună corect, doar că sentimentul de securitate este acela pe care deținătorul puterii dorește și poate să îl ofere, cel care îi permite să-și justifice supravegherea.
În acest fel, relația dintre libertate și securitate este denaturată, întrucât statul, care pretinde că este responsabil de binele comun, este cel care asigură securitatea și, prin urmare, are mână liberă pentru a face acest lucru în detrimentul libertăților individuale.
Într-un cuvânt, putem spune că statul este și judecător și parte a disputei, în același timp, adică este presupusul garant al libertăților, în timp ce este și gardianul securității, folosind ce ipostază îi convine.
Omul modern este mai puțin liber în acțiunile și gândurile sale decât au fost strămoșii săi, inclusiv cei din vremurile întunecate ale Evului Mediu, când stăpânul nu își putea monitoriza permanent toți supușii. Ceea ce statul modern este capabil să facă acum, cu mai mult sau mai puțin autoritarism, în numele securității. Dacă tehnologia eliberează oamenii, atunci îi și înlănțuiește.
Vorbiți mult despre frică în cărțile dvs. Este un subiect care m-a interesat întotdeauna, în special rolul ei în dictaturi. Dar cum putem manipula frica într-o democrație? În ce scop se face și cum poate folosirea politică a fricii să pervertească democrația însăși?
Frica este, fără îndoială, cel mai eficient mijloc de guvernare. Când ți-e frică, ajungi să asculți de reguli și să respecți legile, în scopul de a te proteja.
Spun încă o dată, derularea evenimentelor din timpul pandemiei a dovedit din plin acest lucru. În numele fricii - de contaminare cu virusul, în acest caz -, libertățile au fost suprimate în întreaga lume, cu acordul aproape general al oamenilor. Acest lucru a salvat fără îndoială multe vieți, dar nu altruismul i-a motivat pe cei de la putere să acționeze în acest fel, ci mai degrabă teama că serviciile de sănătate vor fi total copleșite, cu riscul de a pierde controlul ordinii publice.
Nu doar viețile noastre trebuiau protejate - chiar dacă lucrul aceasta era o parte din adevăr -, ci și mecanismele de putere, deoarece gestionarea greșită de către acestea a problemelor care țin de sănătatea publică - și în toate țările s-a întâmplat asta - punea sub semnul întrebării pretenția lor de a fi garantul siguranței tuturor. Și s-ar fi pus, posibil, chiar problema rațiunii lor de a fi.
Statul s-a protejat la fel de mult pe el pe cât ne-a protejat pe noi. Au fost milioane de morți, dar niciun stat nu și-a văzut autoritatea și utilitatea puse sub semnul întrebării, ca urmare a managementului acestei pandemii.
Nu aveți telefon mobil și nici conturi de social media. Vă simțiți deconectat de lume? Sau este exact invers?
Nu sunt deconectat de lume, fie și doar prin interesul meu pentru evenimentele actuale și prin dorința mea de a înțelege și de a explica unde merge lumea noastră. Nu o poți face uitându-te la ele doar prin intermediul rețelelor sociale.
Dimpotrivă, eu cred că egocentrismul pe care-l încurajează aceste rețele dezvoltă și o atitudine asemănătoare struțului, de a urma orbește un drum, ceea ce facilitează acel tip de supunere pe care orice stat încearcă să ni-l impună.
Ochii larg deschiși către ceea ce este în jurul tău sunt cu mult mai buni decât ochii lipiți de ecrane. A vedea direct ce este în jurul meu îmi oferă, mi se pare mie, un mare avantaj.
Nefolosind niciunul dintre aceste instrumente - deși sunt foarte interesat de cunoștințele pe care ni le poate oferi Internetul asupra lumii, în timp real – mă face să mă simt față de ceilalți ca un fel de antropolog care studiază obiceiurile unor semeni de-ai săi, el fiind complet străin de lumea lor.
Cât despre argumentul că acest lucru ar pune sub semnul întrebării legitimitatea mea de a vorbi despre servituțile aduse de folosirea instrumentelor de pe Internet, adică tocmai pentru că eu nu le folosesc, asta e ceva complet ridicol: de exemplu, trebuie neapărat să fi trăit într-o epocă anterioară pentru a avea dreptul la vorbesc despre asta ca istoric?
Sau, un alt exemplu, eu nu am trăit niciodată într-o țară comunistă - slavă Domnului - dar asta nu m-a împiedicat, mi se pare mie, să fiu destul de relevant în analizele mele asupra acestor regimuri.
Eu cred că o perspectivă exterioară poate fi cea mai lucidă. Ceea ce spun despre noile drumuri ale servituților noastre este deranjant chiar pentru cei care sunt prizonierii acestora. Și așa cum este cazul aproape întregii omeniri, este de preferat și mai liniștitor, pentru unii, să-mi delegitimeze opiniile în acest mod. Atunci când cineva nu este capabil să asculte un mesaj, preferă să discrediteze mesagerul, este o metodă clasică.
Revin la un subiect despre care am discutat mult în ultimii ani – cum vedeți situația actuală din Ucraina și sprijinul occidental pentru Ucraina, într-un moment când avem deja un nou război în Orientul Mijlociu, care a divizat profund Occidentul?
Părerea mea nu s-a schimbat din 24 februarie 2022: Putin nu trebuie să câștige acest război, iar Ucraina și odată cu ea democrațiile occidentale nu își pot permite să-l piardă.
Așa cum am crezut de la început, este probabil să nu existe nici câștigător, nici învins. Actualul război de uzură va duce la o falsă pace care îi va mulțumi temporar pe toți, din cauza oboselii: Putin își va păstra teritoriile cucerite (circa 20% din Ucraina), iar Ucraina va găsi protecție prin intrarea în NATO și în Uniunea Europeană.
Drept compensație, activele rusești înghețate în băncile occidentale (în jur de 300 de miliarde de dolari) vor fi folosite pentru reconstrucția Ucrainei, asta după ce vor fi folosite mai întâi pentru a sprijini efortul de război.
Într-adevăr, se vorbește tot mai mult despre utilizarea acestor bani confiscați în cadrul sancțiunilor decise după 22 februarie 2023 pentru finanțarea efortului de război ucrainean. Ceea ce rămâne din această „comoară”, odată ce tunurile vor tăcea, va fi folosit pentru a reconstrui țara.
Acest raționament poate părea unul cinic, dar experiența mea legată de istoria secolului al XX-lea îmi permite să cred că realpolitik-ul, așa cum este practicat de către statele lumii, prevalează întotdeauna asupra intereselor unui popor. Ucrainenii riscă să plătească prețul cel mai mare, o dată în plus.
În ceea ce privește conflictul recurent israeliano-palestinian, sunt puține șanse ca utilizarea forței să-l rezolve. Dimpotrivă, violența ciocnirilor din Gaza, cu aceste mii de morți tot acumulându-se, este hrana urii viitoare, care va crește și mai mult.
În opinia mea, situația din lume nu a fost niciodată atât de gravă de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu din cauza a ceea ce se întâmplă în aceste zone de război, ci din cauza felului în care conflicte vor ajunge să schimbe echilibrul global.
Prin aceste războaie asistăm la o recompunere a lumii moștenite după 1945 care a menținut o anumită pace globală. Această pace este ceea ce se distruge acum, când anumite țări - China, Rusia, Iran și altele -, visează să stabilească o nouă ordine mondială, una a lor. Ordinea pe care am cunoscut-o până acum nu este perfectă, dar la ce putem spera de la o nouă ordine, impusă de regimurile dictatoriale?
Acest lucru este foarte îngrijorător pentru mine.
--
Thierry Wolton, tradus în limba română la Humanitas, e preocupat în mod special de istoria regimurilor comuniste, de Războiul Rece și de influența sovietică în Occident. A scris, printre altele, Rouge-brun: Le Mal du siècle (1999; trad. rom. Roșu-brun: Răul secolului), Le KGB au pouvoir: Le système Poutine, (2008; trad. rom. KGB-ul la putere: Sistemul Putin, Humanitas), Une histoire mondiale du communisme, vol. 1–3 (2015–2017; trad. rom. O istorie mondială a comunismului, Humanitas, vol. 1, 2018, vol. 2, 2019), Le négationnisme de gauche, (2019, trad. rom. Negaționismul de stânga, Humanitas 2019).