Fraza completă, citată de jurnalistul britanic Gideon Rachman, este că rușii se plimbă între frigider și televizor: se duc întâi la frigider, constată că e gol și atunci deschid televizorul și înghit pe nemestecate ce li se servește, propagandă împachetată în mesaje alarmiste, amenințare existențială și sfertadevăruri. Rusia e însă exemplul extrem. Din 2000 până azi, arhetipul Putin a fost replicat în diferite grade, în Turcia, Arabia Saudită, Brazilia, India și chiar și în democrații occidentale.
Una dintre premisele de la care pleacă Gideon Rachman în cartea Epoca liderului cu mâna de fier (Polirom) este situarea lui Vladimir Putin ca prototip, model și moment zero al noii clase de lideri politici cu mâna puternică – autocrați și democratici deopotrivă. Asta e a doua premisă a lui Rachman, că tipul aceasta de lider populist, forte poate opera în sisteme politice diferite, adică și în democrații – s-a întâmplat în Marea Britanie, în SUA, se întâmplă în Ungaria și în Polonia.
A treia premisă pe care o formulează Rachman e că Occidentul are acest obicei de a susține un soi de autoritarism în dezvoltare, adică investește legitimitate în lideri politici care au un debut democratic, dar pe traseu se dovedesc a fi sau se transformă în lideri cu mâna de fier. Probabil unul dintre cazurile cele mai fățișe este acela al liderului Etiopiei, Abiy Ahmed, care a luat chiar și Nobelul pentru pace (pentru pacea cu Eritreea), pentru ca în mișcarea următoarea să se reveleze ca un lider autoritar. E de menționat totuși aici că același Nobel era vizat de Donald Trump, în acea vreme președinte.
De ce Romania nu e în banca băieților răi, lângă Viktor Orban? Am compromis și capitalismul, acum și iliberalismul - cu cine era să-l facem, cu Liviu Dragnea?, spune istoricul Armand Goșu. De fapt, democrația e în proces de deconsolidare cam peste tot în lume și costă, e scumpă, explică profesorul de științe politice Radu Carp. Cei doi au participat la dezbaterea despre epoca liderilor cu mână de fier, organizată de Editura Polirom.
Mai e Putin doar un autocrat, cum îl plasează Rachman, între tirani și liderii populiști de tipul lui Viktor Orban, Donald Trump, Boris Johnson? E validă punerea lor laolaltă?
Radu Carp: „Rachman vorbește despre liderul forte, cu mână de fier, încercând să impună acest termen.
E foarte interesant că urmărește acest termen pe o perioadă lungă de timp, începe în anul 2000 și continuă până în prezent. În ce măsură această carte descrie o realitate și care sunt cauzele acestei realități? Teza este foarte dură, și anume aceea că peste tot în lume, democrația este în declin. În urmă cu câțiva ani, ne puneam întrebarea dacă ne aflăm în fața unui val de democratizare sau de de-democratizare. Astăzi, opiniile nu mai sunt împărțite. Astăzi suntem în fața a ceea ce numim deconsolidarea democrației. Asta se datorează multor factori. Societățile occidentale au ajuns la un grad de saturație economică, în care se pun alte probleme, apar alte nevoi. Există cercetători care vorbesc despre această securitate existențială.
Liderii populiști invocă tocmai lipsa unei securități existențiale, spunând că „chiar dacă aveți de mâncare, chiar dacă duceți o viață liniștită, existența voastră este pusă în pericol”. De către cine? Și atunci se inventează tot felul de personaje: imigranți, Soros. În țările sărace e mult mai simplu, în momentul în care nu sunt satisfăcute nevoile de bază, acest tip de discurs prinde mult mai ușor și atunci oamenii în mod natural se îndreaptă către acel lider puternic. Dar asta nu înseamnă în mod neapărat că țara respectivă nu ar fi o democrație.
Săptămâna trecută am primit o invitație din partea unui jurnalist de la Budapesta, mi-am dat seama la finalul conversației că era favorabil regimului Orban. M-a rugat să analizez un sondaj care spune că în Europa tentația pentru acest lider cu mână puternică este din ce în ce mai mare. Ungaria era pe primul loc, ideea asta și era, că Ungaria este model pentru alte democrații occidentale. L-am contrazis: tentația pentru liderul puternic este și în SUA, și în Marea Britanie, și în Italia, peste tot, dar asta nu înseamnă că celelalte țări vor să copieze modelul Viktor Orban. La fel se întâmplă și cu Rusia, faptul că acolo tentația pentru liderul cu mână de fier e mare nu înseamnă că Rusia poate să influențeze alte țări din jur și se vede clar că nu poate influența Georgia, Republica Moldova.
Există această tentație pentru liderul puternic, în egală măsură și în țări democratice, și în țări autocrate, se cuplează foarte bine cu întrebarea :„Ați prefera să fie la conducere Armata?”. Și un număr mare de americani spun că da și asta explică și de ce Trump a avut succes, și de ce acea insurecție s-a întâmplat.
În orice democrație există acest segment de persoane care doresc un lider puternic. Există acest termen nou de autocrație competitivă, cum e Ungaria, unde alegerile nu sunt interzise, de pildă”.
Este Putin doar un autocrat?
Gideon Rachman îl plasează pe Putin la mijloc, umăr la umăr cu Erdogan, dar nu în galeria tiranilor, unde îi așază pe Lukașenko al Belarusului și pe liderul din Coreea de Nord. Rămâne Putin doar un autocrat?
„E clar că Rusia de azi nu mai este aceeași, dar nici nu putem spune exact ce este. Putin dă asigurări că vor fi organizate alegeri la termen și vor fi voci care vor spune că niciun regim dictatorial nu organizează alegeri. Părerea mea este că faptul că face sau nu alegeri e mai puțin important, regimul politic rus s-a degradat, imaginea cea mai bună este a ziaristei bătute, aproape dusă în comă, la Groznîi.
Asta nu înseamnă că acum 10 ani era mai bun regimul politic. Anna Politovskaia nu a fost scalpată, pur și simplu a fost împușcată. În spatele regimului lui Putin se ascund, de fapt, crime”, explică profesorul Armand Goșu.
Este Erdogan frecventabil?
Una dintre cutumele Occidentului însă persistă, chiar dacă s-a dovedit failibilă de atâtea ori: creditarea unor lideri politici cu aparență democratică, care se dovedesc a fi de fapt populiști, dictatori. Este președintele Turciei, proaspăt reales, un lider mai frecventabil?
Radu Carp: „Turcia e membru NATO, șantajează alte țări, ca Ungaria, de altfel; Turcia este tolerată, se speră ca la un moment dat regimul să cedeze mai mult. Cu Turcia se întâmplă ce s-a întâmplat cu Rusia multă vreme, s-a creat această iluzie că prin comerț, prin privatizări, regimul devine mai bun. Asta nu s-a întâmplat, din contra, regimul a devenit mai dur.
Pe de altă parte, Turcia posedă un număr mare de refugiați din războiul din Siria și acesta este elementul de șantaj pe care îl are regimul Erdogan, am văzut în 2015 când a deschis robinetul, ce presiune a fost.
Turcia șantajează Occidentul, Occidentul are nevoie de Turcia din foarte multe considerente, este o zonă strategică militar și așa se întâmplă și cu Arabia Saudită”.
Biden și alianța democrațiilor
Într-un articol de săptămâna aceasta din Financial Times, Gideon Rachman se întreabă nu dacă are America anticorpi pentru a suporta un nou eventual mandat al lui Trump, ci dacă Europa va ști cum să atenueze consecințele. Reculul democrației s-a văzut în mandatul lui Donald Trump, scrie Rachman în carte, și asta a lăsat în câteva cazuri drum mai liber Chinei. Pe de altă parte, alianța democrațiilor pe care a anunțat-o președintele Biden ca miză a mandatului său merge destul de încet.
Cum se face că României nu i-a ieșit povestea liderului cu mâna de fier?
„Am compromis capitalismul, acum compromitem și iliberalismul. Cu cine era să-l facem, cu Liviu Dragnea?”, spune ironic Armand Goșu, o ironie care demonstrează, încă o dară, că paradoxul românesc funcționează: tocmai faptul că liderii politici români au fost mediocri ne-a ferit de un regim de mână forte iliberal.
Radu Carp: Ne aflăm într-o situație destul de proastă, încrederea în democrație este erodată în foarte multe țări. În plus, democrația a început să coste foarte mult. Costul alegerilor este atât de ridicat, încât lideri de calitate nu mai pot candida. Asta nu se întâmplă doar în România, se întâmplă peste tot. Sunt sume uriașe pe care o persoană care vrea să devină congresmen în SUA trebuie să le investească. E o problemă mare, nu avem soluții. Lipsa de implicare în politică este mare peste tot: cum anume să implici oamenii să intre în politică, fără să aibă în spate tot felul de înțelegi dubioase?
Armand Goșu: Eu cred că într-un fel și democrația trebuie cumva reinventată, poate că sistemul nu mai funcționează. Elveția încearcă democrația directă, sunt referendumuri perpetue. În condițiile în care ai tehnologizat atât de tare actul participării la vot, în condițiile în care trebuie să creeazi în spatele unui candidat o mașinărie infernală de promovare, costă foarte mulți bani, întrebarea e dacă asta mai e democrație. Poate că ar trebui să ne uităm și la asta. Lumea nu se mai simte reprezentată politic, doar 1% dintre români sunt înscriși în partide politice sau ONG-uri. E clar că trebuie să reinventezi niște mecanisme.
Radu Carp: România are cel mai mare procent de analfabeți din Uniunea Europeană. Și atunci se pune întrebarea: ce reformă a sistemului politic vrem? Trebuie întâi să rezolvăm o problemă simplă: cum anume să facă ca într-adevăr toți cetățenii să aibă drept la vot egal.
Pe de altă parte, remarcă Radu Carp, în România funcționează narațiunea Ceva se află în spate – acest sentiment care stă la baza populismului, că ceea ce vedem noi nu e real, că noi participăm la un scenariu grandios pe care îl cunosc doar câțiva inițiați.