Evadarea din țară a primarului băimărean Cherecheș a făcut ceva valuri și încă mai face, după ce presa informa că – citez – „Primarul din Baia Mare a ieșit din țară cu doar câteva ore înainte ca judecătorii să-l condamne definitiv la 5 ani de închisoare pentru luare de mită”.
Să mă tai și n-am să cred că, dacă primarul condamnat a demarat cu asemenea precizie chirurgicală ieșirea din țară, nu fusese informat de undeva ce sentință îl așteaptă, inclusiv ora exactă când magistrații urmau s-o semneze – adică ceva ce n-ar trebui să știe nimeni a priori. Gândește cineva altfel?
Aș admite, totuși, că faptele nu sunt decât simple potriviri, că așa s-a nimerit să fie, că trebuie să admitem coincidențele. Aș admite, zic, dacă memoria nu m-ar duce la alte numeroase cazuri, zeci, sute, poate mii de cazuri, când respectivii condamnați ieșeau din țară la mustață pe la vama Giurgiu, la Nădlac, Carei, Jimbolia sau chiar Otopeni, cu puține minute sau ore înainte de a fi dați în urmărire generală.
Vă mai aduceți aminte de fostul primar general Sorin Oprescu? Aflând (deduc eu!) ce sentință îl așteaptă (5 ani și 4 luni, dublată ulterior la 10 ani și 8 luni), chirurgul devenit primar și apoi inculpat a părăsit țara pe la Giurgiu și dus a fost. S-a aciuat în Grecia, unde Curtea de Apel din Atena a respins cererea României de extrădare, întrucât Sorin Oprescu „nu ar beneficia de condiții decente în închisorile din România şi nici nu s-ar putea trata pentru bolile de care suferă”.
Oprescu este doar un caz, dar memoria mă trimite la multe alte cazuri răsunătoare. Faimosul Puiu Popoviciu, condamnat în România la 7 ani de închisoare în dosarul "Ferma Băneasa", se află și acum în Marea Britanie, unde cererile de extrădare din România au fost respinse cu o explicație cel puțin alambicată: „Dovezile arată că există un risc real ca apelantul să fi suferit un exemplu extrem de lipsă de imparțialitate judiciară, astfel încât nu se poate pune problema consecințelor asupra corectitudinii procesului”.
Ionel Arsene, zis și „Baronul de Neamț”, este alt caz, unul din domeniul tragi-comicului. Condamnat la 6 ani și 8 luni de închisoare pentru trafic de influență, Arsene a fugit în Italia, tot după rețeta „ceasului al doisprezecelea”. După ce Curtea de Apel de la Bari (Italia) aprobase cererea României de extrădare a respectivului Arsene, aceeași Curte a suspendat ulterior aplicarea propriei hotărâri, cu explicația că individul ar suferi de patologii grave, inclusiv de natură neuro-psihiatrică și că nu poate fi extrădat.
Dar numele lui ”Paul Al României” (fost Paul Lambrino) nu vă spune nimic? A fost condamnat la 3 ani și 4 luni, pentru trafic de influență, spălare de bani și dare de mită și, presimțindu-și sentința, a plecat în Franța, unde se află și astăzi în așeptarea întortocheatelor căi ale expatrierii.
În același dosar cu „Al României” a mai fost condamnat și miliardarul israelian Beny Steinmetz, prins în Grecia și eliberat de judecătorii din Atena, tot pe motiv că închisorile din România nu respectă standardele europene.
Iar lista ar mai putea continua. Dacă aș continua-o, ar ieși neașteptat de lungă, căci un raport al Poliției Române din 2019 arată că 4.450 de infractori erau dați în urmărire internațională după condamnarea la închisoare. Patru mii patru sute și cinci zeci de persoane!
E drept că unii fuseseră condamnați urmare accidentelor de circulație, alții săvârșiseră furturi sau tâlhării, dar nu există nicio îndoială că numărul celor vinovați pentru acte de corupție, dare sau luare de mită, evaziune fiscală sau abuz în serviciu este şi el mare.
Despre unii se știe unde se află și s-a cerut extrădarea, dar despre alții nu știe nimeni nimic altceva decât că se ascund. Planeta e mare și-i greu să cauți acul în carul cu fân!
O socoteală simplă spune că, dacă acele state unde se găsesc ei acum ar extrăda câte unul singur în fiecare zi lucrătoare a anului (251 din cele 365 zile), atunci extrădarea întregului „lot” ar dura exact 18 ani și 4 luni.
Dar asta e o variantă anormal de optimistă. Să zicem mersi dacă ne-ar extrăda sau ne-ar preda cineva măcar unul pe lună. În acest scenariu, mai realist, calculul arată că repatrierea a 4.450 persoane ar trebui să dureze 373 de ani, adică aproape patru secole.
Dacă va începe mâine, se va termina în anul 2396 după Hristos. Greșesc cumva?
Pe nesimțite, alunecăm într-o logică a absurdului. Am inițiat procese, am găsit vinovații, i-am judecat, i-am condamnat, am făcut dreptate, iar, când să-i băgăm la zdup și – mai ales – să recuperăm ceva din paguba ce li se pune în sarcină, ei s-au făcut nevăzuți. Nici Kafka n-ar gândi așa ceva!
Tot efortul a fost degeaba. Parcă am trăi într-o lume SF, ceva ca în Harry Potter! Și nu-i vorba de vreo câțiva șmecherași, cifra te sperie: 4.450 de persoane se sustrag de la aplicarea sentințelor judecătorești definitive și irevocabile. Merde, cum zice francezul!
Iar, dacă am ajuns aici, mă întreb în calitatea mea de simplu cetățean: ce-i de făcut? Cine ne poate scoate din spanacul în care am intrat? Intuiția îmi spune că, de la actuala clasă politică, e bine să ne luăm gândul: nu dă semne nici că s-ar apuca să încerce.
Cine să încerce? PSD, care l-a reprimit în partid, acum câteva luni, pe Cătălin Cherecheș, cel condamnat definitiv acum câteva zile și fugit vineri din țară, după ce mai fusese după gratii, iar băimărenii l-au ales din nou primar?
Nu sunt decât trei ani și ceva de când Marcel Ciolacu (aflat pe atunci în opoziție) declara următoarele cu privire la respectivul Cherecheș, ieșit de după respectivele gratii (unde fusese arestat preventiv):
„Îi susțin pe Gabriel Zetea (vicepreședinte PSD – n.red.) și pe Cătălin Cherecheș (...) Mă bucur că Gabriel Zetea și Cătălin Cherecheș și-au dat mâna și au lansat Coaliția pentru Maramureș. Aceasta este cea mai bună garanție că lucrurile vor fi făcute foarte bine și în continuare”.
Dar hai să privim lucrurile și sub alt aspect. V-ați gândit cam pe ce contează domnul Cherecheș, când o șterge din țară, ca să-și găsească o viață nouă cine știe pe unde? N-ar fugi dacă n-ar avea pregătite niște conturi zdravene, ca să reziste la cheltuieli, acolo unde s-a dus: locuință, facturi de tot felul, de-ale gurii, plus multe, multe altele.
Căci acesta este numitorul comun al tuturor fugarilor, de la Oprescu la „Al României” și de la Arsene la – dacă vreți – Vâlcov, cel cu tablourile ascunse in cavouri: au bani. Sunt cu conturile doldora. Logica îmi spune că este imposibil să ajungi doldora doar din salariu. Numai din învârteli.
Refuz să cred că cei 4.450 de fugari și-ar permite să se ascundă cine ști pe unde, dacă n-ar avea cu ce plăti hotelul, poate casa închiriată sau una cumpărată cash, să suporte zilnic ani în șir cheltuielile pentru micul dejun, prânz și pentru cină, plus factura la utilități, plus o groază de alte facturi care trebuie plătite zi de zi, lună de lună, an de an, până nu se știe când.
Oriunde ai fi, te descurci dacă ai bani. Dacă n-ai, atunci singura soluție este să te întorci acasă și să te predai frumos, cu coada între picioare. Tertium non datur.
Vă dați seama câți bani o fi pus deoparte în conturi numai de el știute domnu' Cherecheș, dacă mama soacră își permitea să pună la bătaie 50.000 de euro, plus alți 50.000 promiși, ca să-l salveze pe ginerică de la dezastru!
Dar vă dați seama cu câți bani trebuie să fi plecat Puiu Popovici, dacă, ajungând la Londra, și-a permis să plătească acolo o cauțiune de 500.000 – o jumătate de milion – de lire sterline (575.940 de euro, la cursul curent), pentru a fi lăsat în libertate până la clarificarea situației sale?
Nici fostul primar Sorin Oprescu n-ar avea cum să-și cumpere în Grecia proprietatea unde locuiește în prezent și unde suportă zilnic cheltuielile sale de întreținere, plus utilități, plus multe altele pe care nu ți le dă nimeni gratis nicăieri.
Nu știu cum e cu mulțimea de fugari anonimi, dar marii granguri pe care îi cunoaștem, cei cu nume răsunătoare, nu lasă deloc impresia că au plecat pe alte meleaguri, ca să tragă acolo mâța de coadă. Dimpotrivă.
Nimeni nu știe câte milioane de euro, mai bine zis câte miliarde au plecat din țară odată cu acești fugiți. Și este greu să crezi că s-a adunat atâta bănet din salariile de bugetari ai respectivilor condamnați. Mai curând, sunt banii negri ai corupției, ai evaziunilor, ai șpăgilor, care au umplut buzunarele lor, subțiind bugetele locale sau cele centrale, după caz.
Cum? Simplu. Ca în exemplul recent al baronului de Vaslui Buzatu, prins cu mâța-n sac, tocmai când încasa un râvnit comision. Și atenție: comisionul urma să provină dintr-un contract cu administrația locală, deci cu statul. Legea nescrisă a corupției spune aproape fără excepție că paguba în asemenea situații o plătește statul și nimeni altcineva.
Aș fi tare curios să știu de ce s-a apucat domnul Ciolacu acum vreo trei ani să-l elogieze pe primarul șpăgar Cherecheș, tocmai ieșit de la zdup. Dar aș fi și mai curios să știu de ce se zbate prim-ministrul de astăzi să impoziteze poporul cu noi biruri, în loc să încerce recuperarea banilor de la șpăgari sau, dacă asta e prea greu, măcar pentru stăvilirea corupției de acum încolo.