Mai ales de când a devenit prim-ministru, Marcel Ciolacu este într-o continuă campanie de imagine, inclusiv pe domenii rezervate tradițional mai degrabă președintelui, cum este politica externă. Ceea ce poate sugera că premierul ar avea intenții prezidențiale.
Nu ar fi neașteptat ca președintele PSD să candideze pentru cea mai înalta demnitate din stat. Dimpotrivă, surpriza ar fi ca dl Ciolacu să reziste tentației/presiunilor de a candida pentru a-și conserva funcția cea mai puternică, de fapt, în România, aceea de premier.
Este o tradiție deja ca președintele partidului să fie cel care se avântă spre Cotroceni. Și presiunea asupra dlui Ciolacu va fi nu numai din partea simpatizanților, ci și, chiar mai mare, din partea adversarilor din partid, pentru că șefia PSD ar deveni vacantă nu doar dacă actualul premier ar câștiga alegerile prezidențiale și s-ar muta la Cotroceni, ci și dacă le va pierde.
Niciun președinte PSD nu a supraviețuit înfrângerii. PSD nu are compasiune pentru înfrânți, nu e mioritic, ci carnasier, pentru digerarea eșecului are nevoie să devoreze înfrântul.
Așadar, are dl Ciolacu șanse reale să câștige prezidențialele? Sondajele actuale nu îi sunt prea favorabile.
În ultimul INSCOP, Marcel Ciolacu are, măsurat drept candidat comun PSD-PNL înainte de decizia liberalilor de a merge separat în toate alegerile de anul viitor, un scor modest: 21,8%, raportat la cei care au avut o opțiune, și 24,2%, raportat la cei care sunt siguri că vor merge la vot.
Potrivit directorului INSCOP, Remus Ştefureac, dacă scădem voturile liberalilor, care se vor duce spre propriul candidat, procentul ar fi 19-20%.
Dar nici în electoratul PSD dl Ciolacu nu galopează. Potrivit INSCOP, doar 52% din acest electorat l-ar alege la prezidențiale.
Și cea mai mare problemă a dlui Ciolacu este Mircea Geoană, plasat pe primul loc cu 27% procente. O treime din electoratul PSD ar vota cu dl Geoană, care dă semnale că ar fi decis să candideze ca independent, cu sau fără susținerea PSD.
Într-un eventual tur al doilea între cei doi, în mod evident, Mircea Geoana are cel mai mare potențial de a capta voturi.
Dar să zicem că dl Ciolacu ar scăpa cumva de problema Geoană. Restul e tot greu de rezolvat.
Toate sondajele arată că electoratul dorește un candidat independent. Potrivit INSCOP, un independent este opțiunea a 70% dintre alegători. Ea dă măsura capacității de autoamăgire și a puținei educații politice a electoratului.
Sistemul nostru politic este gândit astfel încât un președinte izolat de partide, care nu are printr-un partid, cel puțin, pârghii de influențare, dacă nu chiar control asupra Guvernului, este aproape la fel de decorativ ca un președinte de republică parlamentară.
Că poate face șicane, că poate face declarații, că poate miza pe răscularea populației, e adevărat, dar în mod concret nici măcar șefii de servicii nu îi poate instala în funcții fără votul Parlamentului.
Așa că alegerea unui independent este calea sigură spre dezamăgirea tuturor speranțelor puse în el. Dar fapt este că asta vor românii. Deci un președinte de partid pleacă din start cu un handicap.
Dl Ciolacu este premier, poziție din care nici Adrian Năstase, nici Victor Ponta nu au reușit să câștige prezidențialele, chiar dacă niciunul dintre ei nu a avut condiții la fel de complicate și nici guverne atât de incompetente.
PSD are un handicap suplimentar tradițional – nu are potențial de a aduna majoritate în turul al doilea pentru candidatul sau. Iar asta nu s-a schimbat.
Singura șansă reală să câștige ar fi o repetare a modelului turului al doilea din 2000 Iliescu vs Vadim, ultima dată, de altfel, când un candidat PSD a câștigat prezidențialele. Adică o înfruntare între Marcel Ciolacu și George Simion, în care populația să se coalizeze, de voie, de nevoie, împotriva candidatului extremist.
Este un scenariu cu cel puțin două mari vulnerabilități. Pe de-o parte, nu e încă cert dacă George Simion va candida. Este la fel de posibil ca polul suveranist, care va fi lansat la apă săptămână aceasta, să meargă tot pe mâna unui independent, o decizie care ar fi logică, dacă AUR chiar dorește să spargă limitele bazinului său electoral. Iar cu un independent, fie el susținut de AUR, scenariul anului 2000 nu ar funcționa.
Pe de altă parte, chiar dacă ar candida George Simion însuși, la nivelul frustrării din societate, cât timp contracandidat ar fi tocmai premierul, riscul de a te trezi cu un rezultat bombă nu e deloc de neglijat. Când atmosfera e plină de aburi inflamabili, nu aprinzi bricheta.
Deci soluția fără riscuri pentru Marcel Ciolacu ar fi mai degrabă să își mențină poziția de premier și să împingă pe altcineva la președinție. Ușor de zis, greu de făcut.
Din start, pentru PSD, un animal politic mare, extrem de conservator, ar fi greu de admis o ieșire din tiparul președintelui candidat. Și cine să fie candidatul non-președinte?
Dacă ar fi cineva din partid, Marcel Ciolacu ar trebui să admită că e în PSD cineva mai apt, mai popular, mai puternic politic, ceea ce e riscant.
Dacă ar fi un independent, PSD ar trebui să admită, implicit, că nu are cel mai mare partid din România un candidat puternic la prezidențiale.
Totodată, Marcel Ciolacu are nevoie de un personaj care, odată instalat la Cotroceni, să nu îl incomodeze în niciun fel, să se rezume la rolul decorativ și protocolul generos. Adică o desăvârșire a golirii de conținut a funcției prezidențiale, pe principul “dacă nu poți cuceri, distrugi”.
Până acum, Marcel Ciolacu s-a dovedit un jucător politic prudent și fără apetit pentru aventuri. Însă chiar dacă își va păstra luciditatea, rămâne de văzut cum va reuși să gestioneze ecuația complicată din PSD.