Vladimir Putin e între ciocan și nicovală în chestiunea Belarus, dar Moscova rămâne singurul jucător relevant la Minsk. Putin nu vrea să piardă nici atitudinea pro-rusă a populației bieloruse, răsculată contra unui președinte, nu contra Rusiei, și nici banii, în condițiile în care vistieria a fost afectată și de prețul petrolului, și de pandemie.
Occidentul nu are un cuvânt greu de spus în chestiunea bielorusă: nu are nici resurse, și, deocamdată, nici un interes relevant, spune Iulian Fota, directorul Institutului Diplomatic Român, în interviul acordat SpotMedia.ro.
Vezi toate interviurile din rubrica Spot on Europe
Iulian Fota, scena geopolitică e destul de agitată și sunt teme care se suprapun provocărilor aduse de această pandemie fără precedent. Mai întâi o întrebare de oportunitate: e o coincidență că tocmai în acest context țări ca Rusia și, iată, Turcia au declarații de forță? Mă refer și la poziționarea președintelui Putin privind chestiunea Belarus, dar și la declarațiile președintelui Erdogan privind resursele de gaze naturale.
Și Turcia, și Rusia din ce în ce mai mult sunt țări care vor să își amelioreze statutul internațional pe seama Occidentului. Rusia duce acest joc de câțiva ani de zile, de prin 2007 – 2008 a anunțat că nu mai este dispusă să accepte politicile Occidentului și că va încerca diluarea sau înlocuirea lor cu politici care îi sunt favorabile și am văzut două războaie, în Georgia și Ucraina, am văzut anexarea ilegală a Mării de Azov prin folosirea forței militare. În ce-i privește pe ruși, nu mai avem așteptări și nu știu cu ce ne-ar mai putea surprinde.
Mi se pare mai degrabă îngrijorătoare și surprinzătoare atitudinea din ultimii doi ani a Turciei, care pare că în acest moment preferă mai degrabă să provoace Occidentul și să-l șicaneze pe mai multe dosare decât să continue politica sa tradițională, de parte loială a Occidentului și de sprijin important al său.
Eu cred că aceste două țări, Rusia și Turcia, pot profita de anumite oportunități oferite de pandemie, dar dincolo de pandemie, ele își continuă politica lor tradițională, de a-și impune prezența pe scena politicii globale, în primul rând, prin utilizarea sau afișarea forței militare și în al doilea rând prin acea atitudine rigidă, chiar ușor agresivă pe unele dosare, care, speră ele și cel puțin până în acest moment par să aibă dreptate, le poate aduce mai multe avantaje decât o poziție compliantă, de aliniere față de alte state occidentale.
Politica de provocare, de contestare, de revizuire a normelor internaționale le-a adus mai multe avantaje în ultimii ani și Rusiei, și Turciei și vor continua să o folosească, pentru că este și un moment de slăbiciune structurală a Occidentului și cred că ambele vor să profite și de acest aspect.
Pandemia nu generează tendințe noi, pandemia nu face decât fie să accelereze tendințe mai vechi, fie să le aducă mai bine în atenția opiniei publice. Altfel, pandemia nu a inventat ceva nou. Tot ceea ce discutăm despre pandemie am avut pe agendă, dar de multe ori nu eram atenți la aceste teme.
Inclusiv pandemia am avut-o pe agendă. Experții ne-au avertizat, dar nimeni nu i-a luat în serios. Până și în chestiunea pandemiei, descoperim că nu e o chestie nouă, ci una asupra căreia am fost avertizați, dar nu am luat avertismentele prea în serios.
Să le luăm pe rând. Dosarul Belarus. Cumva era previzibil cum va reacționa Vladimir Putin. De fapt, era previzibil? Pentru că nici nu l-a sprijinit cu totul pe Lukașenko, nici nu a încercat să îl înlocuiască imediat cu un om al Moscovei. Ce l-a încurcat pe Putin?
Dosarul Belarus a surprins pe toată lumea: pe președintele Belarusului, pe Putin, ne-a surprins pe noi, în Occident, pentru că nimeni nu se aștepta ca într-o țară atât de bine controlată, opinia publică să pună piciorul în prag și să se revolte împotriva persoanei președintelui.
Aici trebuie să spunem un lucru: toate aceste evenimente din Belarus sunt evenimente anti-Lukașenko și atât. Nu există altceva, dincolo de această contestare, care să ne încurajeze să definim altfel evenimentele.
Cred că Armand Goșu a avut cea mai bună evaluare: pare mai degrabă să fie o răscoală împotriva conducătorului și atât. Nu cred că trebuie să ne ambiționăm să definim situația de acolo ca o revoluție, pentru că deocamdată regimul nu e contestat, nu sunt contestate metodele de administrare ale președintelui. Deci lumea s-a plictisit sau e sătulă de Lukașenko și atât.
Inclusiv Vladimir Putin e sătul de Lukașenko?
Eu cred că președintele rus e între ciocan și nicovală.
Pe de o parte, știm că relația dintre cei doi nu era deloc foarte bună. Toți acești conducători de state desprinse din Uniunea Sovietică, chiar și cei care și-au dorit o relație bună cu Moscova și cu președintele Putin, au vrut să își conserve independența, să fie stăpâni în țările lor. Într-o relație bună cu Moscova și cu președintele Putin, dar nu subordonați ca remorcă.
În privința asta, președintele Belarusului a dat dovadă în ultimii doi, trei ani de autonomie în relația cu Moscova. Între Moscova și Belarus au început să apară o serie de neînțelegeri, fiecare având temerile sale: președintele rus se temea că Belarus începe să se îndepărteze de Moscova și să dezvolte o relație tot mai strânsă cu Occidentul, mai ales în perioada în care președintele Putin ar fi avut nevoie de o uniune între Rusia și Belarus, pentru a-și putea confirma continuitatea mandatului și să își poată legitima mandatul.
De partea cealaltă, președintele Lukașenko începuse să se teamă de o dependență tot mai accentuată, începuse să se teamă de o posibilă schimbare de regim instrumentată de Moscova și, ca atare, și din considerente de ordin economic, pentru că Rusia nu mai voia să îi dea petrol și ajutorul economic nu era atât de consistent, președintele Belarus începuse să cultive relații și pe alte direcții, cu China și cu Occidentul.
Aveam o relație deja destul de complicată între cele două țări.
Pe de altă parte, niciuna din părți nu putea să întoarcă spatele celeilalte. Rusia, în niciun caz, pentru că Belarusul are o importanță mare pentru Rusia și să nu uităm de prestigiul Rusiei. În plus, Belarusul înseamnă altfel de ruși, rușii albi.
De asta bielorușii țin mult la această denumire, de Belarus, nu Bielorusia.
Limba întotdeauna ascunde și o gândire geopolitică în spate.
Ca o paranteză, eu am fost foarte interesat să văd în ce măsură, după destrămarea URSS; țările foste membre trec la grafia latină. Și una dintre țările care a încercat, nu a reușit din prima, dar până la urmă a reușit a fost Kazahstanul, ceea ce a iritat la vremea respectivă Moscova.
În zona asta, limba și denumirile au conotație geopolitică. Au semnificație și istorică și evident că aceste aspecte nu sunt indiferente celor care vor să își impună un punct de vedere, iar zona de concentrare a acestor interese este, evident, Moscova.
Deci relația dintre cele două țări nu era simplă, dar nici Belarus nu poate să întoarcă spatele Moscovei, pentru că populația este în acest moment anti-președintele Lukașenko, dar nu vedem elemente de atitudine anti-rusă.
De aceea, am și spus în ultimele două săptămâni: după părerea mea, dincolo de interesele Occidentului, și astea nu sunt omogene, unitare, dincolo de interesele altor state, în relații bune cu Belarus, și China e o țară care a dezvoltat relații cu Belarus, cheia problemei de acolo rămâne la Moscova.
Care sunt ceilalți actori care joacă zilele astea în chestiunea Belarus?
Ar trebui să definim ce înseamnă acest ”joacă”. Dacă mă întrebați pe mine, doar Rusia joacă în Belarus.
Occidentul nu are resurse să joace în acest moment cărți importante în Belarus. Poate că pe măsură ce acestă atitudine anti-prezidențială va evolua și se va transforma într-una de deschidere față de Occident, poate că și modalitățile Occidentului de a juca ceva cărți importante în Belarus vor crește.
În acest moment, dincolo de Rusia, eu nu aș considera Occidentul un actor în Belarus, pentru că nu are resurse.
În marea lor majoritate, statele occidentale nu sunt interesate de Belarus. Interes special pentru Belarus au, bineînțeles, țările din zonă, țările baltice și Polonia, pentru care situația de acolo este extrem de importantă, dar dincolo de ele, cu cât mergem mai în centrul Europei sau mai în sudul Europei, sunt o groază de țări care efectiv au ignorat situația din Belarus, mergând pe o gândire poate simplistă că nu e nimic interesant pentru ele acolo, e țara condusă de ultimul dictator din Europa, formula de presă folosită foarte des.
În ultimul an, se schimbase un pic relația dintre Belarus și SUA. Statele Unite începuseră foarte prudent să încerce să dezvolte o altă relație cu președintele Lukașenko.
La începutul anului, Mike Pompeo s-a întâlnit cu Lukașenko, la Minsk, în cadrul unui turneu euroasiatic.
Vizita aceea a făcut parte dintr-un dosar care în acest moment s-a închis, aceea era o vizită care trebuia să încurajeze un președinte necontestat de populație, care dădea semnale de deschidere către Occident.
Or, în acest moment, poziția Occidentului este clară: președintele Belarusului în nicio circumstanță nu mai poate fi un partener al Occidentului, ca atare vizita secretarului de stat Pompeo de la începutul anului este în acest moment pierdută ca utilitate diplomatică.
Ea a făcut parte dintr-un joc care în acest moment s-a închis, pentru că avem o altă situație în Belarus, prin contestarea președintelui și prin reacția din ce în ce mai milităroasă și mai predispusă la folosirea forței, pe care o are președintele Lukașenko.
Felul în care se va soluționa criza va influența regiunea? Mă uit înspre Ucraina, Republica Moldova și Rusia, care are o regiune unde protestele anti-Putin s-au solidarizat cu cauza bielorușilor.
Pentru Occident, Belarusul reprezintă o chestiune interesantă, dar nu este vitală și de importanță maximă.
Pentru Rusia, Belarus este o chestiune vitală, mai ales pentru președintele Putin. Părerea mea este că în momentul de față nu contează decât ce vrea Moscova în Belarus și cum vrea Moscova să rezolve situația din Belarus. Președintele Putin, spuneam, este între ciocan și nicovală.
Pe de-o parte, ideea schimbării unui președinte prin revoltă populară nu are cum să placă Kremlinului și nu are cum să-l lase indiferent pe președintele Putin, care totuși trebuie să își bifeze obiectivul politic și să fie reales în formula deja gândită, pentru nu știm câte alte mandate.
Pe de altă parte, este foarte important ca în Belarus opinia pro-rusă să se păstreze. Aceasta este cealaltă dilemă pe care președintele Putin o are: cum să facă încât să nu favorizeze schimbarea unui președinte prin revoltă populară, mai ales când are în zona de est a Rusiei toată această mișcare de protest care pare că nu se mai termină.
Pe de altă parte, toată această manevră în Belarus e făcută în așa fel încât populația din Belarus să rămână favorabilă, pentru că nu pot să cred că Rusia nu a învățat nimic din pierderea Ucrainei și ca să recupereze Ucraina, Rusia nu a făcut nimic altceva decât să piardă Ucraina, pentru că atitudinea din restul Ucrainei este în acest moment atât de anti-rusă, încât zeci de ani de acum încolo nu vom putea vorbi despre o apropiere între cele două popoare.
Cam asta este dilema Moscovei. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului spunea că nu se pune problema utilizării forței militare. Evident că nu, pentru că asta ar crea riscul ca populația din Belarus să devină anti-rusă, ceea ce Moscova nu își dorește în niciun caz.
Probabil că se va obține o formulă din asta negociată, cu oferirea unei alternative mai mult decât rezonabile pentru Lukașenko și înlocuirea lui în timp, cu multă prudență, cu cineva care să poată asigura și o relație foarte bună cu Rusia și să poată avea și o relație bună cu Occidentul, pentru că e un lucru pe care trebuie să îl spunem: Rusia are foarte multă grijă față de Belarus, dar Rusia nu prea mai are bani pentru Belarus.
În buna tradiție a hegemonului, a celui cu poziție imperială, asta te costă: trebuie să plătești pentru margini, pentru periferii. Or, în momentul ăsta, știm foarte bine că Rusia are o situație dificilă economic, scăderea prețului la petrol și altele.
Părerea mea este că Belarusul va fi lăsat, măcar până la un punct, să aibă o relație bună cu Occidentul, pentru că, totuși, din schimburi economice, comerciale, din alte fonduri, trebuie ca cineva să plătească pentru cei din Belarus.
Să aibă control, dar să nu dea banii. O zonă gri.
Ăsta este idealul pentru Rusia. Așa a fost în Republica Moldova. Vrea să mențină Republica Moldova sub control, să condiționeze politica externă a Republicii Moldova, dar fără să plătească pentru asta, pentru că Rusia, din punct de vedere economic și financiar, este într-o situație destul de complicată.
Prăbușirea prețului pe petrol plus pandemia nu le creează resurse suplimentare, încât să poată să își asigure în continuare un nivel ridicat de influență, oferind bani în stânga și în dreapta, cum făcea Moscova altădată, când era URSS.
Citeşte şi alte articole SpotMedia.ro despre situaţia din Belarus şi relaţia cu Moscova:
România e copil cuminte. De ce nu e mereu un avantaj
Am vorbit despre secretarul de stat Mike Pompeo. A sărit România în turneul făcut în Europa Centrală și de Est. Bucureștii nu au fost pe traseu. Care e semnificația? Presupun că e un mesaj diplomatic și aici.
România nu a fost pe traseu, pentru că România este o țară cuminte, este o țară loială Statelor Unite. România colaborează cu SUA, indiferent ce face SUA.
Din ce înțeleg eu, pentru că nu mai sunt acum atât de bine conectat la cancelariile occidentale mari, totuși, secretarul general Pompeo a fost prin niște țări unde mai erau niște probleme delicate, mai erau niște probleme, unele din țările respective nu sunt chiar la categoria pro-americani convinși, cum suntem noi.
Noi suntem în general ocoliți de secretarul american pentru că SUA nu au cu Bucureștii chestiuni litigioase, nu au tensiuni, nu au chestiuni controversate de discutat și ca atare, chiar dacă e nedrept, când ești cuminte și în banca ta, se acordă atenție țărilor care ridică probleme sau care nu sunt încă aliniate.
România a semnat Memorandumul privind 5G, România s-a aliniat la poziția Statelor Unite vizavi de utilizarea energiei nucleare.
Ei bine, cred că tocmai din acest motiv Bucureștiul nu a fost pe traseul secretarului Pompeo.
Pe de altă parte, asta devine o problemă. Eu înțeleg foarte bine că, fiind un copil cuminte și stând în banca noastră și necreând probleme, nu suntem tratați cu atenție. Dar pe de altă parte, avem și noi opinie publică, avem oameni, care, ca și dumneavoastră, legitim mă întreabă: Bine, domnule, dar pe la noi de cenu vine? și când te uiți că nu am mai avut un secretar de stat de mulți ani, 7 -8 ani încoace, totuși, politica asta a copilului cuminte trebuie să aibă niște limite.
Avem și noi opinie publică, avem o atitudine pro-americană care trebuie sprijinită și cultivată, e și ea atacată în acest moment pe tot felul de vectori, a propos de fake news, și se încearcă destabilizarea ei, sunt și alte narative care sunt aruncate pe piață.
Eu știu că relația noastră cu SUA este foarte bună și America e de partea noastră, dar lucrurile astea trebuie să se vadă și dincolo de relațiile foarte bune între miniștri, între președinți.
E foarte important relația bună pe care președintele Trump o are cu președintele Iohannis, dar pentru omul obișnuit, vizita unui înalt oficial de stat este, totuși, un eveniment. Și dacă ne uităm că dincolo de niște subsecretari de stat, adică de nivel intermediar, prin România nu a mai trecut de mult un secretar al Apărării sau un secretar de stat, eu cred că, totuși, aici aliații noștri ar trebui să ia în calcul și aceste aspecte.
Care e, astăzi, adversarul strategic al Occidentului: Rusia sau China?
Vestea proastă e că sunt mai mulți. Vestea proastă e că din ce în ce mai multe țări mizează pe slăbiciunea asta structurală a Occidentului, înclusiv a Statelor Unite și îndrăznesc din ce în ce mai tare, mai vocal, mai militar, să jignească Occidentul.
Aici putem vorbi atât despre SUA, cât și despre Uniunea Europeană.
Mediterana de Est, de pildă. Gazul acela este parțial o explicație, dar de fapt miza în Mediterana de Est nu este gazul, ci stă în influența și prestigiul Occidentului.
Dacă ne uităm la istoria Mediteranei de Est, a fost cea mai contestată parte a Mediteranei. În Mediterana de Est se întâlnesc trei continente: Europa, Asia, totuși, Orientul Mijlociu ține de Asia, și, bineînțeles, Africa, Egiptul. Întotdeauna Mediterana de Est a fost cea mai contestată și acolo bătălia, dincolo de chestiile punctuale, a fost pentru influența dominantă.
Or, în momentul ăsta e foarte clar că mai multe state din zonă, dar și îndepărtate de zonă, vor să diminueze influența Occidentului.
Lista de țări care vor contesta din ce în ce mai tare Occidentul e mai lungă decât Rusia și China, deși la China e de discutat în ce măsură provoacă Occidentul. Eu cred că China nu vrea să provoace Occidentul, să nu intrăm în retorica de campanie americană, eu cred că China vrea să fie acceptată ca egal al SUA. Evident că și China contestă dominația și rolul dominant al Americii în Pacific, de exemplu, și în Marea Chinei de Est.
Și lista continuă și cu organizații anti-americane, avem aici și ISIS, și Hezbolah și așa mai departe. Occidentul e contestat și de state cu o poziție loială ani de zile. Iranul e stat contestar al intereselor occidentale.
Bătălia pentru Liban e tot una dintre Occident și Orient, Libanul e esențial și pentru Iran, și pentru Siria. Franța e de apreciat că se zbate să păstreze Occidentul în acest joc.
Contestarea Occidentului va fi din ce în ce mai evidentă.