Dan Dungaciu: Vestea proastă este că nu suntem într-un nou Război Rece. Proiecția este un cordon sanitar de la Prut până în Belarus – Interviu

Dan Dungaciu: Vestea proastă este că nu suntem într-un nou Război Rece. Proiecția este un cordon sanitar de la Prut până în Belarus – Interviu

Prin ceea ce se spune despre Belarus se sugerează ideea că un cordon sanitar trebuie creat în regiune, o zonă septică, în care democrația să funcționeze, alegerile să se desfășoare relativ corect, dar fără NATO și fără UE, afirmă Dan Dungaciu.

Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI), explică de ce NU ne aflăm din nou în mijlocul unui Război Rece și nici nu asistăm în Belarus la o revoluție ”orange” sau la un eveniment de tip 1989, an în care popoarele est-europene s-au ridicat împotriva propriilor regimuri.

Vom avea paradigma în mic a descălecatului americano-rus-european de la Chișinău din iunie 2019. (…) Spre aceeași logică se va merge, probabil, și în Ucraina, și în Belarus”, mai spune Dan Dungaciu, câștigătorii fiind marii actori de pe scena internațională, în timp ce de pierdut ”pierd cei care cred ca frontiera euro-atlantică merita mișcată înspre est cel puțin la nivelul Republicii Moldova”.

Foto: nationsonline.org
Urmărind declarațiile liderilor politici despre protestele din Belarus și celelalte evenimente din regiunea în care ne aflăm, am putea crede că sub ochii noștri se desfășoară un nou Război Rece. E corectă această interpretare?

Vestea proastă este că NU suntem într-un nou Război Rece. E vestea proastă pentru cei care susțin în continuare extinderea frontierelor euro-atlantice, respectiv NATO și UE, așa cum s-a întâmplat după ’90.

Nu suntem într-un Război Rece și, din nefericire, în 2008 s-a consemnat o victorie (strategică aproape) pentru Federația Rusă, în sensul în care nimeni nu se mai gândește, într-un mod aplicat, la extinderea UE sau a NATO spre Est.

Ce s-a întâmplat în Georgia, summit-ul NATO de la București, evenimentele ulterioare sugerează mai degrabă că extinderea se ”amână”, ca să fiu delicat.

Nu este o confruntare între împingerea frontierei și oprirea ei, ci este vorba despre altceva care se întâmplă sub ochii noștri. Iar cuvântul cheie  este revoluție ”orange”.

De fiecare dată când Rusia NU folosește acest cuvânt, nu este vorba despre o dispută geopolitică. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu ocazia schimbărilor din Armenia, de acum câțiva ani. Oamenii au ieșit în stradă, a fost o mișcare de protest masivă și care a dus la schimbarea guvernului, dar nu s-a folosit cuvântul ”orange” (revoluție orange) pentru că Armenia nu și-a schimbat statutul strategic – nu a cerut nici integrarea mai intensă în UE, nici integrarea în NATO.

Rușii au o glumă veche și celebră: ”Care e singura țară în care nu pot avea loc revoluții orange? America. De ce? Pentru că e singura țară care nu are ambasada Americii pe teritoriul ei”. Deci din acest punct de vedere ei au această teamă strategică evidentă, dar în cazul Belarusului nu au folosit cuvântul ”orange”.

Iar chestiunea a fost confirmată ulterior de UE, care a ridicat piciorul de pe acceleratorul declarațiilor. Și America s-a pronunțat împotrivă, dar fără să meargă foarte departe.

Și a venit zilele acestea și declarația liderului Opoziției, dna Tihanovskaia, care a spus foarte limpede că revoluția din Belarus nu este nici pro nici antirusă, nu este nici pro și nici antieuropeană, deci nu este o revoluție orange, adică nu are dimensiune strategică.

Deci nu are nicio legătură cu ce s-a întâmplat în 2004-2005 și nici măcar cu ce s-a întâmplat în Republica Moldova în 2003, când bătălia pentru federalizare era, de fapt, o bătălie pentru control strategic.

Dar cu ceea ce s-a întâmplat în 1989 seamănă, cu prăbușirea regimului Ceaușescu, dacă ne uităm la imaginile cu președintele Lukasenko purtând vestă antiglonț și având pușca în mână?

Nu are legătură nici cu 1989 (din păcate pentru Belarus), pentru că în 1989, când popoarele s-au ridicat împotriva propriilor regimuri, nu a trecut multă vreme și s-a articulat și proiectul pozitiv: În Europa de Est s-a auzit ideea ”Noi suntem europeni”. Unii au spus-o mai devreme, alții mai târziu, dar s-a auzit ”Vrem în Europa!”. S-a spus asta.

În Belarus, nu doar că nu se aude chestiunea asta foarte pregnant, la atâta vreme de la începerea protestelor, dar liderul prezent/absent, simbolul mișcării, spune că nu este o revoluție proeuropeană (și nici anti sau prorusă) este doar o revoluție prin care poporul își cere dreptul să își aleagă corect reprezentanții: ”Lăsați-ne în pace, vrem doar să avem alegeri corecte și libere!” Punct. Fără vector strategic și fără finalitate geopolitică.

Cum să descifrăm reacțiile marilor actori politici?

Problema îngrijorătoare este că se reia tacit aceeași filosofie care a pus bazele celui mai ineficace proiect aplicat estului Europei, adică Parteneriatul Estic.

Parteneriatul Estic a fost un eșec ca proiecție și tot ce s-a gândit inițial ca ambiguitate constructivă s-a transformat în certitudine distructivă. Fundamentul eronat al Parteneriatului Estic a fost punerea sub aceeași pălărie a unor state cu apetență europeană, și chiar geografie, complet diferită – și Ucraina, și R. Moldova, și Azerbaidjan, și Armenia, și Georgia (…).

Ascultă aici declarația despre cum s-a văzut R.Moldova asociată cu Armenia și cum a apărut cuvântul cheie revoluție ”orange”:

S-a gândit la pachet, s-a gândit greșit. Astăzi constat că se gândește cam tot la pachet și mă tem că Belarusul dă apă la moară celor care spun ”Haideți să găsim o soluție amiabilă, convenabilă ambelor părți” (și Federației Ruse, și UE/NATO) apropo de spațiul dintre Rusia și cel euroatlantic propriu-zis.

Asta e problema de fond. Iar această soluție va fi evident un soi de europenizare fără integrare, în măsura în care așa ceva s-ar putea (cred că nu se mai poate nici măcar pe hârtie, darămite în mod real), formulă care înseamnă nici cu Rusia, nici cu UE.

Evident că NATO va fi exclusă, evident că UE va fi exclusă și ea.

Va fi o zonă pe care  Wolfgang Ischinger, faimosul diplomat german și patronul conferinței de securitate de la Munchen, o numea ”cordon sanitar”.

Prin ceea ce se spune despre Belarus se pecetluiește sau se sugerează ideea că un cordon sanitar trebuie creat. Adică să fie o zonă septică, în care democrația să funcționeze, alegerile să se desfășoare relativ corect, dar să nu existe opțiuni strategice majore în rândul actorilor politici. Un soi de finlandizare a acestui spațiu, fără NATO și fără UE. Adică democrație fără vector strategic.

Acesta este riscul pentru toată zona. De la Prut până în Belarus, cam spre asta se merge ca tip de proiecție, o chestiune care va liniști și Federația Rusă, și UE, și care va permite o strângere de mână dincolo de toate aceste probleme care au pus vreme de 30 de ani atâtea puncte roșii sau semne de întrebare în orice discuție bilaterală.

Acesta văd eu că este riscul major ca viziune de abordare. Nu este nicio poziție tare, nici a Americii, nici a UE.

Iar sentimentul meu este ca nu există o poziție tare a UE pentru că nu vrea să ridice disputa cu Federația Rusă mai mult decât e cazul, pentru că dacă ar fi să stăm strâmb și să judecăm drept, dacă UE ar considera că Rusia face lucruri tot mai grave (că vorbim despre Navalnîi, sau de Lukasenko, sau despre Belarus), atunci UE ar trebui să reacționeze.

Ce sancțiuni să mai impună UE Federației Ruse? O să ajungem ca UE să oprească proiectul Nord Stream 2? O să ajungem ca UE să dorească să închidă relația economică cu Federația Rusă, acea relație prin care, de fapt, banii curg prin conducta Nord Stream 1 și prin Nord Stream 2 în direcția Rusiei (gazul curge într-o direcție, banii în cealaltă) ?

Vrea Bruxelles-ul să ajungă la o asemenea negociere cu Rusia și la o sancționare pe acest palier? Evident că nu. Și dacă nu vrea, nici nu poate escalada din vorbe relația cu Federația Rusă. Așa că lucrurile rămân într-o zonă a gri-ului, gri care este favorabil pentru cei care vor o setare a poziției strategice a teritoriului dintre UE/NATO și Federația Rusă.

Citește mai multe despre Bătălia dintre America și China, marea bătălie care va configura ordinea mondială.

Ce urmează? La ce ne putem aștepta?

Războiul Rece despre care am vorbit la început are doi adresanți majori: America și China. Acela va fi Războiul Rece, în raport cu care ne vom alinia fiecare, nu spațiul estic.

Una dintre consecințele acestei tensiuni americano-chineze și ale noii ordini mondiale care pilotează în jurul celor doi va fi că zonele care până acum erau importante vor deveni mai puțin importante și vechile polarizări nu vor mai fi aceleași.

Polarizarea America-Rusia nu va mai exista. Polarizarea UE-Rusia (atât cât era ea) nu va mai exista. Iar din această perspectivă, America, nemaiavând un interes major și acut în Ucraina sau Marea Neagră, va ridica și aici piciorul de pe accelerație (…) și nu vom avea actori importanți care să își asume o confruntare.

Vom avea paradigma în mic a descălecatului americano-rus-european de la Chișinău din iunie 2019. Ce s-a întâmplat atunci în R.Moldova, când Federația Rusă a fost acceptată ca actor pentru reglementarea situației din regiune, a fost un soi de condominium în care să fie la putere jumătate forțe europene și jumătate forțe proEst, adică să nu mai fie polarizare. Spre aceeași logică se va merge, probabil, și în Ucraina, și în Belarus.

Cine câștigă și cine pierde din formarea acestui cordon sanitar despre care vorbiți?

Cine câștigă? Câștigă marii actori, care nu mai au (neacademic vorbind) chef să se certe cu Rusia pe subiectul ăsta sau nu mai au chef să-și consume resurse pe această regiune și doresc să meargă mai departe pe o relație cu Federația Rusă sau să se uite în altă parte a globului, fiindcă nu îi mai interesează zona.

Cine pierde? Pierd cei care cred că anumite țări din această zonă ar trebui realmente să aibă (și merită să aibă) o opțiune proeuropeană și ar trebui aduse în spațiul european.

Amintiți-vă cazul Republicii Moldova – ”Nu ne unim cu R.Moldova, ne întâlnim cu R.Moldova în Uniunea Europeană”. Asta ne-au spus toți politicienii. Au fost foarte convinși.

Nu ne-au spus, însă, ce se va întâmpla dacă integrarea R.Moldova în UE nu se va mai petrece. Cum va mai arăta relația bilaterală atunci? Că Uniunea de formulă germană, din 3 octombrie 1990, pentru România și R. Moldova cade de pe agenda preocupărilor pentru că ne întâlnim în Uniunea Europeană. Dar dacă nu ne mai putem întâlni în UE, ce facem?

Aceștia pierd – cetățenii din state precum Ucraina și R.Moldova care chiar cred că merită să intre în UE. Ei sigur că vor fi perdanții, inclusiv cei din Belarus, presupunând că există acolo foarte mulți care își doresc în UE, deși mă îndoiesc pentru că belarușii (foarte realiști, mai prosperi decât ucrainenii sau cei din R.Moldova) au văzut ce poate să însemne opțiunea europeană și la ce poate ea să ducă: O Ucraină cu un genunchi sfărâmat și care (iertați-mă) se târăște greu, și o R. Moldova săracă și cu intervale consistente de dorințe de a se integra în UE.

Deci pierd cei care cred ca frontiera euro-atlantică merita mișcată înspre est cel puțin la nivelul Republicii Moldova. R.Moldova este și ea un perdant în această viziune, așa cum a fost o perdantă atunci când s-a asumat Parteneriatul Estic de către Uniunea Europeană.

Citește si: Miza otrăvirii lui Navalnîi pentru calculele lui Putin în Belarus. De ce contează și pentru România cum va fi îndepărtat dictatorul Lukașenko – Interviu