În 2012, Lucian Boia publica un volum intitulat „De ce este România altfel?”. Cartea a trezit destule comentarii și înțepături ironice.
Unii au zis că istoricul prea caută diferențe când nu e nimic ieșit din comun pentru o țară scăpată de comunism, care a cunoscut o modernizare târzie. Alții, pur și simplu, au vorbit despre o strategie deliberată a autorului, confirmată și de alte volume ale sale, de a provoca, stârni, contraria, chiar șoca cititorul, demantelând poncifuri naționale, așa cum reușise cu Istorie și mit în conștiința românească (1997) – cartea care i-a și cristalizat faima de „spărgător de mituri”.
Dezbaterea despre specificul românesc – calificat, neapărat, ca o sumă de metehne în raport cu „norma” instituită de Occident – rămâne deschisă, relevantă pentru capacitatea noastră de a ne mișca înainte și fertilă din punct de vedere cultural, psihologic, sociologic, identitar. Dar dacă România e diferită, atunci despre Basarabia sau ceea ce numim azi Republica Moldova se poate spune că marchează o diferență în interiorul „anomaliei românești” (din nou, în raport cu un prezumat standard vest-european).
Cred că am putea să ne întrebăm cu mai multă îndreptățire decât Lucian Boia de ce este Moldova altfel? În anii ’90, când mă întâlneam la București cu Octavian Paler, care îmi dădea fragmente pentru revista „Contrafort” din „Jurnalul său american”, ilustrul eseist îmi punea aceeași întrebare, mai schimbând accente și tonalități: „Domnule Ciobanu, de ce moldovenii nu vor să se unească cu România?”
Eu, desigur, îi vorbeam despre teroarea sovietică, despre deznaționalizare, despre Gulag. Replica domnului Paler: „Dar românii ardeleni au stat vreo 800 de ani sub austrieci și unguri și, totuși, și-au păstrat identitatea!”
Eram, mărturisesc, destul de intimidat în timpul acestor convorbiri ale noastre și o mai întorceam în glumă, dar aveam şi un difuz sentiment de vinovăție pentru faptul că moldovenii nu se ridicaseră la nivelul așteptărilor convorbitorului meu.
Pe de altă parte, mă și săturasem să fiu eternul lor avocat în fața celor care insistau pe clivaje, diferențe și ingratitudini.
Teroarea roşie mai rea decât opresiunea austro-ungară
Totuși, de ce e Moldova altfel? Argumentele mele de atunci au rămas în picioare. Teroarea roșie din secolul XX a fost pesemne mai groaznică decât opresiunea austro-ungară, la fel și regimul adus de tancurile rusești în România după 1945.
Apoi, dacă în România măcar a fost un comunism... în limba română, în Basarabia ni s-a impus idiomul ocupanților – limba băștinașilor nu era interzisă, dar metodic și cu înverșunare sabotată, ceea ce însemna același lucru.
Față de moldoveni se practica o politică de rasism, chiar de coborâre în animalitate: „Govorite po celoveceski!” auzeai deseori în transportul urban din Chișinău pe timpul URSS, adică „Vorbește, bă, pe limba oamenilor!” Am avut – nu exagerez – un genocid cultural, identitar în RSS Moldovenească, ale cărei tare le resimțim și azi.
După declararea independenței, războiul din Transnistria, din vara lui 1992, ne-a împiedicat să evoluăm mai repede spre Vest, să lichidăm diferențele induse de ocupația rusească. Dacă încercam să sporim strocul, Moscova amenința să „dezghețe” conflictul, ca să ne treacă de vise unioniste și europene.
De aici încolo au intrat în scenă elitele autohtone corupte, care și-au vrut statul „lor”, posturile „lor” de președinți, premieri, miniștri, deputați... Separatismul transnistrean față de Chișinău a stimulat, în oglindă, separatismul basarabean în raport cu România. Apoi, să nu uităm de componența etnică a provinciei transprutene.
După 1812, rușii au implantat aici populații alogene, încurajându-le să se așeze pe teritoriul luat cu japca de la Principatul Moldovei. Țarul și, ulterior, sovietele au folosit aceste minorități privilegiate, loiale regimului, ca vehicul al rusificării, ca factor de presiune și dezbinare împotriva majorității indigene românești.
Nomenclatura securistică a lui Iliescu a refuzat unirea cu Basarabia
Lipsa oricăror contacte cu România timp de o jumătate de secol de regim sovietic și prezența românilor doar în sintagme de genul „fasciști români” și-au făcut și ele efectul. De aceea, întrebarea corectă este nu „de ce moldovenii nu s-au unit cu românii de peste Prut”, ci cum, după atâta urgie, avem luxul să formulăm aceste nedumeriri?
România nu a fost între 1946-1989 Germania federală pe care și-ar fi dorit-o moldovenii, iar după căderea lui Ceaușescu nomenclatura securistică a lui Iliescu și „izotopii” acesteia au refuzat unirea cu Basarabia.
Moldova e altfel, dar asta nu e neapărat o dramă, din contră, un avantaj, ne spun unii occidentali. Vă puteți valorifica specificul, potențialul, caracterul multicultural, cel care vă face să fiți o Alsacie a Orientului. De ce să alergați după fantasme interbelice compensatorii?...
Nu alergăm după fantasme, judecăm chiar foarte rațional. Moldova e „altfel” în anumite privințe, comparată cu România, dar întrebarea este: ce facem cu această diferență specifică?
O valorificăm cultural, în dezbateri, conferințe, colocvii academice și creații artistice, plasând-o în context românesc și european, sau admitem să fie instrumentată politic și ideologic împotriva aspirațiilor noastre de emancipare națională, cum a făcut-o regimul sovietic și cum o fac azi forțele putiniste de la Chișinău?
Atâta timp cât nu ne-am asigurat un nivel de prosperitate și un grad de siguranță națională acceptabile, care să ne pună la adăpost de agresiunea vecinului sălbatic din Est, întrebarea „de ce este Moldova altfel?” va trezi în noi nevindecate angoase și suspiciuni.
Va trebui mereu să fim atenți la cine-o rostește și cu ce scop.
Vitalie Ciobanu