Unul dintre complexele SUA este „tinerețea” la scară istorică. Un fel de complex al parvenitului care este bogat, de succes, vedetă, puternic, dar îi lipsește titlul, pedigree-ul, cum ar veni. Iar în acest pedigree un rol important îl are tradiția.
Pentru că încep să le dea rădăcini, americanii nu numai că și-au creat tradiții, dar le respectă poate cu și mai mare sfințenie decât europenii. Pe unele chiar au reușit să le exporte.
Tradiția politică a tranziției puterii de la un președinte la altul are un rol esențial. Și o simbolistică foarte importantă.
Fostul președinte, uneori chiar înfrânt în alegeri sau dintr-un partid înfrânt în alegeri, își întâmpină succesorul la Casa Albă și este apoi condus de acesta spre drumul către elicopter. Prima doamnă îi face turul reședinței viitoarei Prime doamne.
Foștii președinți, indiferent de partid, asistă la ceremoniile inaugurării noului președinte.
Este o celebrare a democrației, a respectării voinței populare, a unității acestei tari atât de complexe și mari. Este o reverență pe care cei mai mari lideri ai lumii o fac în fața poporului american și o consolidare a tradițiilor proprii pe care America o arată lumii.
Moștenirea lui Donald Trump nu poate fi reparată printr-un ordin executiv
Ceremoniile inaugurării nu sunt numai un prilej de afișare a toaletelor. Chiar ele au mesaje importante, prin designerii aleși, prin culori, după cum am văzut și anul acesta. Defilarea noilor lideri are pentru americani valoarea pe care o dau britanicii ieșirii reginei în caleașca aurită. Face deja parte din identitatea lor.
Țâfnos și egocentric, Donald Trump a încălcat în picioare tradiția. Chiar dacă are cumva convingerea că a fost furat, deși nu a putut produce nicio dovadă în acest sens, ca președinte avea obligația de a pune deasupra frustrării sale personale interesul SUA.
Și mai mult ca niciodată, într-un moment atât de tulburat din toate punctele de vedere – pandemie, criza economică, violențele de la Capitoliu – SUA aveau nevoie să se agațe de valoarea tradiției, de un moment de unitate între trecut și prezent. Mai mult ca niciodată Donald Trump ar fi trebuit să fie prezidențial ca să înțeleagă.
Dar el nu a fost niciodată prezidențial. A rămas tot omul care, după cum povestea un fost colaborator de-ai săi într-un documentar, a cerut ca muzica să fie dată la maximum la clubul sau din Mar-a-Lago doar pentru că știa cât de tare îi deranjează acest lucru pe vecinii săi despre care știa și că îl disprețuiesc ca pe un parvenit.
Exact asta a făcut la plecarea de la Casa Alba, cu diferența că nu pe proprietatea sa, ci într-un moment care aparține unei țări întregi.
Este acesta un motiv în plus pentru care și-ar merita demiterea retroactivă, desigur doar cu efecte juridice pentru statutul său viitor.
O dilemă grea, foarte grea
Pe de-o parte, principala sarcină a lui Joe Biden este să reunifice SUA. Și e greu de gândit o unificare, o pacificare printr-un gest care să zgândărească rana și să polarizeze din nou. Chiar dacă în ultima vreme Donald Trump a pierdut susținători, i-au rămas mulți alături, cei mai radicali.
Pe de altă parte, nicio rană nu se închide fară dezinfectare, uneori cauterizare.
Oare nu ar trebui transmis un mesaj ferm că anumite limite nu pot fi trecute nici măcar de președintele SUA sau, mai precis, în primul rând de președintele SUA, că responsabiliatea e pe măsura puterii?
Și oare ar fi bine ca Donald Trump, așa cum a dovedit că este până în ultima clipă a mandatului, să aibă ocazia să mai joace iresponsabil în politica americană fiind un permanent pol de tensiune și radicalizare?
Sunt întrebări grele și nu cred că e rolul meu să răspund la ele.
Ceea ce eu cred este că, indiferent de succesele mandatului Trump și de suspiciunile în privința perspectivei Joe Biden, este un câștig că omenirea a scapăt de un președinte atât de inadecvat funcției și atât de puțin responsabil.
Citeşte textele zilei pe Spotmedia.ro