• Când mă uit la Ludovic Orban parcă văd un episod de prost gust din franciza Die Hard.
După ce alegătorii l-au mitraliat la alegeri, Ludovic s-a ridicat ca un vampir nepăsător la gloanţe şi luptă cu toată lumea care trage în el.
El e şi purtător de steag (propriu) şi oaste (proprie) şi ce-o mai fi nevoie ca să rămână la putere.
În gross plan se prăbuşesc proiecte, cad mitraliate posibilităţi decente de formare a viitorului guvern, se adună norii negrii ai revenirii PSD la guvernare, dar nu contează.
Ludovic, plin de sângele înfrângerilor, vrea să meargă către un final doar de el dorit, în care supravieţuieşte zeflemitor şi dă cu tifla tuturor. O scenă de film horror pentru noi toţi.
• Când greu urnita şi cam prea tăcuta lume prezidenţială îi spune că a pierdut alegerile din decembrie, domnul Ludovic nu aude tristele note de recviem, ci ascultă iar şi iar versurile care susură melancolic: try to remember the days of September.
Nostalgia după cei 500 de primari care s-au ales pe nevoia domnului Orban de voturi în folos propriu şi n-au mai tras la parlamentare că de, nu se ştie cine va fi la putere peste un ciclu (cioclu?) electoral, nu a ţinut de cald în decembre.
Domnule Ludovic, mai mână fotoliul spre soba partidului, pentru în fereastră cresc deja veştejite flori galbene de gheaţă.
• Pe nisipul de la mare noi am scris numele tău în primăvară, Ludovic. A venit furtuna covidului în noaptea pandemiei, l-a şters şi ne pare rău. Când şi unde te-am pierdut, Ludovic Orban, pe calea spinoasă a guvernării?
Când din pur sânge arab ai ajuns mârţoaga ce cară în buzunarele camarilei bolovanii guvernamentali aducători de bani negri? Când din armăsarul ce se avânta încrezător în deşertul pandemiei ai ajuns un cal de povară ce n-a mai putut căra în desagi piatra pesediştilor din propriul partid?
Şi-acum unde eşti? Nici măcar la băi la Techirghiol ca să-ţi dregi ciolanele ostenite de atâta călcat în gropile guvernării.
• Firul vieţii ne desparte, fiecare-n altă parte… Şmenarii din partid cu botul la ţâţele vacilor guvernamentale, tu, Ludovic, ducând o luptă de unul singur ca să supravieţuieşti.
Sfatul meu este să-l iei şi pe Dan Barna cu tine, să vă înghesuiţi în sacul ruşinii şi să vă aruncaţi în Dunăre. Poate avem noroc şi vă prind bulgarii. Şi-atunci, oricât de departe aţi fi de noi, vă vom iubi pentru că aţi plecat cu orgoliile voastre supradimensionate şi otrăvitoare şi ne-aţi lăsat cu sărăcia noastră.
• Dacă nu înţelegi, fă o vizită la Paris, domnule Ludovic. Du-te la atelierul lui Brâncuşi ca să înţelegi că dacă vrei să-ţi faci statuie nu trebuie să te sculptezi pe tine.
În atelierul maestrului sunt adunate ideile lui cioplite în piatră, în atelierul tău e o singură statuie de nisip care se scurge iremediabil, fir cu fir, în hohotele de râs ale lui Marcel Ciolacu.
În loc să lucrezi măcar la soclurile proiectelor de care avea nevoie ţara, te-ai lăsat prins în hârjoana jocurilor politicianiste cu el şi ai pierdut. Nu Marcel Ciolacu era important, ci viitorul care trebuia pornit în decembrie.
Pentru că nu ai înţeles să laşi munca ta alegătorilor, cum a făcut marele Brâncuşi cu ideile lui lăsate lumii, statuia ta de nisip plânge azi cu lacrimi de sare…
• Habar nu am dacă o să câştigi sau dacă o să pierzi lupta asta, domnule Ludovic. Cu tine sau fără tine, totuna, show must go on, we will survive.
Dacă lui Brătianu i-aş lustrui ghetele un secol, iar lui Coposu i-aş curăţa cearcănele durerilor de puşcărie cu ceai de muşeţel în fiecare seară, cu dumneata, domnule Ludovic, nu pot ieşi nici măcar la o ţuică.
Nu că nu mi-aş dori-o, nu că nu se cuvine sau mi-ar fi ruşine, pur şi simplu pentru că te-am pierdut pe drum, domnule Ludovic, iar versurile romanţelor noastre ne-au îndepărtat şi nu te mai aflu niciunde.
Şi mă cuprinde o tristeţe iremediabilă pentru că pe nisipul de la mare a fost scris numele tău…