Începutul de an nu este despre a deveni altcineva. Este despre a deveni, puțin câte puțin, mai mult TU.
La început de an, apare aproape inevitabil o formă de reculegere interioară. Ne uităm la ce a fost, ne uităm la ce am vrea să fie și, între aceste două priviri, se strecoară o tensiune tăcută: nu sunt încă acolo unde mi-aș fi dorit, nu am făcut tot ce credeam că pot face, nu sunt chiar omul pe care îl proiectam cândva.
În acest spațiu se nasc listele, rezoluțiile, promisiunile solemne făcute nouă înșine, dar tot aici se nasc și multe dintre dezamăgirile care vor urma, pentru că schimbarea este adesea gândită ca un salt, nu ca un proces, ca o forțare a voinței, nu ca o reorientare a sensului.
Poate că întrebarea esențială nu este ce vreau să devin anul acesta, ci în ce direcție vreau să cresc, într-un mod care să fie realist, locuibil psihic și coerent cu cine sunt eu, de fapt, nu doar cu imaginea pe care aș vrea să o afișez.
Din perspectiva psihologiei adleriene, omul nu este o ființă împinsă din spate de trecutul său, ci una orientată spre scop, atrasă de o idee despre viață, despre sens, despre apartenență și contribuție.
Auto-determinarea sănătoasă nu este o luptă cu sinele, ci o clarificare a direcției în care vrei să mergi și a valorilor care fac ca acest drum să merite parcurs. Când aceste lucruri sunt suficient de limpezi, motivația nu mai are nevoie să fie biciuită, ea apare ca un răspuns firesc la un sens perceput ca fiind autentic.
Mai puțin zgomot psihic, mai multă orientare
Una dintre cele mai mari surse de oboseală psihică ale prezentului este comparația constantă. Ne comparăm cu viețile altora văzute din exterior, cu rezultate fără procese, cu reușite fără istorie, iar din această comparație nu se naște orientare, ci rușine, frustrare, invidie și o formă subtilă de dispreț față de sine.
Din punct de vedere psihologic, bârfa, clevetirea, comparația obsesivă și invidia nu sunt simple vicii sociale, ci forme de dispersie a energiei psihice care ne scot din propria viață și ne mută atenția în mod excesiv în viețile altora, întreținând iritarea, sentimentul de inferioritate, resentimentul și tensiunea, exact solul din care cresc multe forme de nevroză.
Mai multă concentrare și mai puțin zgomot psihic sunt pași fundamentali spre o stare psihică mai bună, nu ca exercițiu moral, ci ca formă de igienă psihică ce eliberează energie pentru propria viață, relațiile reale, munca reală și sensul real.
În același timp, mai puțină critică, judecată și indiferență față de ceilalți nu ne protejează doar pe noi, ci contribuie la un climat relațional mai puțin toxic emoțional, care îi protejează și pe cei din jur de acumulări inutile de tensiune și suferință psihică.
În acest sens, spiritul comunitar nu este o virtute abstractă, ci un indicator al sănătății psihice, pentru că omul se simte mai stabil și mai întreg atunci când simte că face parte dintr-un întreg mai mare decât el și că existența lui are un rost nu doar pentru sine, ci și pentru ceilalți.
Responsabilitate, nu autovictimizare
Un alt pilon important al unei stări psihice bune este asumarea răspunderii pentru propria persoană. Responsabilitatea nu este autoînvinovățire, ci recunoașterea faptului că avem o anumită influență asupra modului în care trăim, reacționăm, alegem și construim.
Din această asumare apare autocontrolul, nu ca rigiditate, ci ca stabilitate interioară, în timp ce, în opoziție, autovictimizarea, văicăreala cronică și plânsul de milă sunt forme subtile prin care renunțăm la această influență și ne mutăm într-o poziție de neputință care poate aduce o alinare emoțională de moment, dar care pe termen lung erodează tonusul psihic și crește resentimentul.
Pentru a conserva o stare psihică bună este necesar să renunțăm treptat la povestea interioară în care suntem doar victime ale circumstanțelor și să ne mutăm spre o poveste în care suntem participanți activi în propria viață, chiar și atunci când circumstanțele nu sunt ideale.
Aceeași logică se aplică și atunci când vrem să aducem schimbare în viața altora, inclusiv în viața copiilor noștri, pentru că influența reală nu vine din discursuri, ci din model:
- dacă nu vrei ca un copil să fumeze, nu fumezi;
- dacă nu vrei să stea permanent pe telefon, lași tu telefonul jos;
- dacă vrei să citească, pui tu mâna pe o carte;
- dacă vrei să fie calm, îți reglezi tu propriul mod de a reacționa.
Schimbarea care este trăită este infinit mai puternică decât schimbarea care este predicată.
Creșterea psihologică nu este spectaculoasă, dar este profundă și stabilă, pentru că nu se face prin salturi dramatice, ci prin ajustări fine care, repetate suficient de mult, schimbă structura vieții interioare și relaționale.
Poate că începutul de an nu este despre a deveni altcineva, ci despre a deveni mai prezent, mai responsabil și mai conectat în cine suntem deja, despre a ne locui viața cu mai mult sens, mai multă blândețe și mai multă coerență interioară, iar din acest loc, aproape întotdeauna, începe ceva bun.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.