Există un moment, undeva între ultima cafea băută pe fugă și primele dimineți mai lente de după sărbători, în care ne surprindem privind pe geam, cu telefonul în mână, simțind un amestec ciudat de oboseală, nostalgie și neliniște, un fel de „a mai trecut un an” care nu sună nici triumfător, nici trist, ci doar plin, ca o respirație mai grea.
Parcă a fost scurt, parcă a fost lung, parcă a fost greu, parcă a fost frumos, parcă a fost prea mult și prea puțin în același timp și, aproape fără să ne dăm seama, mintea începe să facă liste, comparații, evaluări, în timp ce degetul derulează imagini cu vieți care par mai ordonate, mai coerente, mai reușite decât a noastră.
Bilanțul care nu începe niciodată unde trebuie
Pentru cei mai mulți oameni, bilanțul de final de an nu începe cu întrebarea „ce a mers bine?”, ci cu „ce n-a fost suficient”, ce n-am făcut, ce am amânat, ce am ratat, unde sunt în urmă, unde ar fi trebuit să fiu deja altundeva, într-o altă versiune de mine.
Un domn „in his early 40s” îmi spunea recent, cu un zâmbet obosit, că anul acesta a fost cam pierdut, că nu a făcut nimic important, că a bătut pasul pe loc, iar când l-am întrebat ce s-a întâmplat concret mi-a povestit că și-a crescut copilul aproape singur cât timp partenera a fost bolnavă, că a schimbat un job care îl storcea de energie cu unul mai stabil, că a învățat să spună nu pentru prima dată fără să se simtă vinovat, că a renunțat la câteva relații care îl epuizau și că, pentru prima dată după mult timp, nu mai adormea cu nod în stomac.
Nimic din toate acestea nu i se părea o realizare, pentru că nu arată bine pe rețelele de socializare, nu se vede, nu se măsoară, nu se aplaudă.
Și nu este singurul. Mulți oameni își minimizează exact acele lucruri care i-au ținut în viață, pentru că nu sunt spectaculoase, pentru că nu sunt strălucitoare, pentru că nu sunt ușor de povestit la o masă festivă sau într-o postare.
Rețelele de socializare și comparația care nu este dreaptă
Astăzi, cea mai mare sursă de frustrare nu mai este vecinul sau colegul care „a reușit mai mult”, ci fluxul continuu de imagini cu vieți care par mai frumoase, mai ușoare, mai pline de sens decât a noastră, vacanțe perfecte fără oboseala drumului, promovări fără nopțile pierdute, cupluri fericite fără certuri, corpuri armonioase fără lupta zilnică cu timpul, stresul, mâncarea, oboseala.
Este o comparație profund nedreaptă, pentru că tu îți trăiești viața din interior, cu toate nuanțele ei, cu îndoieli, cu ezitări, cu momente de slăbiciune, iar pe a celorlalți o vezi doar din exterior, editată, filtrată, cosmetizată, uneori sinceră, alteori aproape fictivă, dar oricum incompletă.
Și din această comparație se nasc multe dintre rezoluțiile de Anul Nou, nu dintr-un loc de dorință autentică, ci dintr-un loc de reacție, dintr-un „nu sunt destul”, „nu sunt unde ar trebui”, „trebuie să recuperez”, „trebuie să schimb ceva repede”.
Rezoluțiile ca reacție, nu ca alegere
„De la anul trebuie să fiu mai bun, mai organizat, mai calm, mai slab, mai productiv, mai prezent, mai fericit.” Spuse așa, toate par sănătoase, dar energia din spatele lor este adesea una de reparare, nu de creștere, una de corectare, nu de explorare, una de presiune, nu de curiozitate.
Alfred Adler spunea că oamenii sunt orientați spre scopuri, dar scopurile nu apar în gol, ele se nasc din felul în care ne simțim în raport cu lumea, iar când acest sentiment este de micime, de lipsă, de insuficiență, scopurile devin rigide, apăsătoare, greu de dus, transformând anul care vine într-o listă de obligații față de o versiune ideală de sine.
Viața care curge pe toate planurile în același timp
În psihologia adleriană există ideea sarcinilor vieții, relația cu munca, relația cu cei apropiați, relația cu iubirea, relația cu comunitatea, relația cu sine, toate curg simultan, toate cer energie, atenție, implicare și, în viața modernă, par să nu se mai termine niciodată, jobul cere, familia cere, relațiile cer, corpul cere, mintea cere, fără pauză, fără intervale clare, fără închideri curate de capitole.
Există contexte de viață în care sentimentul de „nu sunt bun la nimic” apare nu pentru că persoana este incapabilă, ci pentru că încearcă să ducă simultan îngrijirea unui părinte bolnav, creșterea unui adolescent într-o perioadă dificilă, nesiguranța profesională și propria epuizare. Nu este slăbiciune, este copleșire.
Spiritul comunitar este antidotul individualismului
Trăim într-o cultură care glorifică reușita individuală, performanța personală, autonomia absolută, ideea că fiecare trebuie să se descurce singur, să își poarte singur povara și să își revendice singur succesul, dar, din perspectivă psihologică, oamenii cresc cel mai sănătos în cooperare, în relație, în apartenență.
În cupluri și familii, se vede foarte clar cum succesul unuia poate deveni stabilitate pentru amândoi, cum atunci când unul are o perioadă bună celălalt poate respira, cum atunci când unul cade celălalt poate susține, cum reușita nu este un sport individual, chiar dacă așa ne place să o povestim.
Cele 4 C și nevoile din spatele obiectivelor
În psihologie există o idee care spune că adulții, ca și copiii, au patru nevoi fundamentale care le susțin dezvoltarea sănătoasă și sentimentul de împlinire: să fie conectați, să conteze, să se simtă capabili, astfel dezvoltând curaj.
Conectarea înseamnă să te simți legat de ceilalți, să știi că aparții unui grup și că nu ești singur; importanța personală înseamnă să simți că ceea ce faci contează, că aduci valoare și ești văzut; capabilitatea înseamnă să te simți competent și în stare să faci lucruri, să poți influența viața ta și mediul din jur; iar curajul înseamnă să îndrăznești să încerci, să greșești și să continui, fără să te blochezi în frică.
Aceste patru nevoi, cunoscute ca teoria celor patru C (Betty lou Bettner & Amy Lew), nu sunt doar pentru copii, ele rămân relevante întreaga viață pentru modul în care ne raportăm la noi și la ceilalți și influențează felul în care ne construim viața și relațiile.
Privit din această perspectivă, bilanțul de final de an nu este despre câte lucruri am bifat, ci despre cât de conectați ne-am simțit, cât de importanți ne-am perceput, cât de capabili ne-am trăit și cât curaj am avut să fim imperfecți.
Iar multe dintre frustrările care ne împing spre rezoluții rigide vin, de fapt, din faptul că unul sau mai multe dintre aceste nevoi au rămas nehrănite pe parcursul anului.
Poate că întrebarea nu este „ce TREBUIE să schimb?”, ci „de la ce pornesc?”
Planurile care pornesc din ce funcționează deja sunt mai blânde și mai durabile, pentru că nu încearcă să construiască o altă persoană, ci să sprijine persoana care există deja.
Dacă știi că ai fost rezilient, construiește pe asta, dacă știi că știi să duci relații grele, pune asta în centru, dacă știi că ai învățat ceva greu, nu-l minimaliza doar pentru că nu e spectaculos.
De unde poate începe, de fapt, schimbarea?
Dacă nu vezi nimic bun, dacă bilanțul tău rămâne mereu exclusiv negativ, poate că nu anul a fost gol, ci felul în care ai fost nevoit să te uiți la el a devenit prea dur, prea critic, prea obosit ca să mai lase loc și pentru nuanțe.
În astfel de momente, psihoterapia nu este un loc unde „te repari”, ci un spațiu în care începi, încet, să te vezi altfel — cu mai multă claritate, cu mai multă blândețe, cu mai multă înțelegere pentru ce ai dus și pentru cine ai fost în acest timp.
Iar din această schimbare de privire apare, aproape pe nesimțite, și schimbarea în sine. Poate că adevăratul început de an nu este o listă nouă, nici un obiectiv nou, ci o relație nouă cu tine, una în care nu mai pornești din lipsă și comparație, ci din recunoaștere și sens — și din acest loc, aproape întotdeauna, începe ceva bun.
La mulți ani! — nu perfecți, nu ideali, ci suficient de buni încât să fie trăiți cu sens, cu oameni, cu răgaz și cu blândețe față de tine.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.