Un alt element crucial îl reprezintă vetting-ul real pentru funcții sensibile: screening de contrainfluență, inclusiv financiar, pentru poziții-cheie din securitate, energie, media publică și instituțiile electorale – România are nevoie de echipe noi, nu de reciclarea acelorași oameni responsabili de eșecurile ultimilor cinci–zece ani.
Rusia a testat în Republica Moldova mai multe tehnici de destabilizare și influențare, dincolo de asaltul care a pus în circulație un volum imens de operațiuni, remarcă profesorul Corneliu Bjola, expert în diplomație digitală și în analizarea tehnicilor războiului hibrid. Astfel, se remarcă exploatarea religiei ca armă de influență, care, dacă va avea succes, exportarea ei în România va pune probleme serioase autorităților de la București, și așa nepregătite pentru contracararea operațiunilor de destabilizare.
Principalele idei:
- Faptul că autoritățile române au lăsat dronele să zboare nestingherite transmite un mesaj periculos: acela al ezitării și vulnerabilității. Indirect, Kremlinul sugerează electoratului moldovean că România, garantul implicit al securității sale, nu este nici măcar capabilă să-și protejeze propriul spațiu aerian.
- Rusia a apăsat pedala la maximum pe componenta religioasă, folosind Biserica Ortodoxă ca vehicul de propagandă politică și identitară: se cultivă ideea că apărarea credinței și apărarea politică sunt una și aceeași misiune.
- O inovație tactică cu încărcătură cognitivă puternică: folosești fețe tinere, occidentale, ca să validezi mesajul pro-rusesc și să reduci instinctul de respingere din partea publicului local.
- Moscova urmărește o reconfigurare structurală a Republicii Moldova, în plan social, instituțional, economic și geopolitic. Nu va mai juca cu jumătăți de măsură. Va dori să aibă control total.
- În războiul clasic victoria înseamnă teritorii cucerite; în cel hibrid, miza este păstrarea coeziunii sociale.
Din perspectiva războiului hibrid, ce ați remarcat în această operațiune de amploare a Rusiei în Republica Moldova? Pentru că nu pare doar o strategie de influențare a alegerilor, așa cum ne-a obișnuit Moscova.
Privită prin lentila războiului hibrid, operațiunea desfășurată de Rusia în Republica Moldova depășește tiparele tradiționale de influențare electorală. Este ceva ieșit din comun prin intensitatea și volumul acțiunilor, prin resursele financiare alocate — se vorbește de sute de milioane de dolari, cu estimări credibile care avansează suma de circa 350 de milioane — și, mai ales, prin faptul că aproape fiecare instrument al arsenalului hibrid a fost activat simultan.
Pe plan cognitiv-informațional, avem o campanie masivă de intoxicare: conturi coordonate pe Telegram și TikTok, rețele de „voluntari” remunerați, site-uri pseudo-jurnalistice și materiale generate cu inteligență artificială sau deepfake-uri, toate concepute pentru a șterge granița dintre real și fals și pentru a crea percepția unei majorități pro-ruse.
Acestea au fost completate de manipulări mai sofisticate: infiltrarea elitelor, recrutarea de influenceri, fabricarea de sondaje și utilizarea micro-targetingului pentru a exploata frustrările sociale și pentru a le transforma în avantaje politice.
Atacurile cibernetice asupra unor infrastructuri electorale au fost gândite să consolideze exact narațiunile de fraudă vehiculate de propagandă, demonstrând cum dimensiunea tehnică și cea psihologică pot fi sincronizate pentru a maximiza destabilizarea.
Dar tabloul nu se oprește aici. Moscova a semnalat că e dispusă să joace pe toate registrele, inclusiv cel militar. Nu este exclus ca aventurile cu drone observate recent în spațiul aerian românesc să facă parte din aceeași logică a presiunii hibride.
Faptul că autoritățile române au lăsat dronele să zboare nestingherite, iar Consiliul Suprem de Apărare a Țării a decis abia joi, cu jumătate de măsură, că vor fi doborâte „dacă toate condițiile sunt întrunite” transmite un mesaj periculos: acela al ezitării și vulnerabilității. Indirect, Kremlinul sugerează electoratului moldovean că România, garantul implicit al securității sale, nu este nici măcar capabilă să-și protejeze propriul spațiu aerian.
Această combinație de presiuni — financiare, informaționale, cibernetice, politice și chiar militare — arată clar că miza Moscovei nu este câștigul imediat al unui scrutin, ci blocarea ireversibilă a parcursului european al Republicii Moldova și readucerea sa în sfera de influență rusă.
Până și Serviciul de Informații Externe al Rusiei a ieșit din umbră, lansând un comunicat oficial în care acuză Bruxelles-ul și NATO că pregătesc „ocuparea” Moldovei și Transnistriei — un exemplu evident de propagandă strategică menită să inoculeze frica de Vest și să valideze narațiunile Kremlinului.
Pe scurt, nu asistăm la o campanie “convențională” rusească de influențare a votului, ci la un atac hibrid integrat, orchestrat cu resurse uriașe și desfășurat pe toate fronturile, cu o miză strategică regională care depășește cu mult hotarele Moldovei.
Republica Moldova a fost deseori un poligon de testare a tehnicilor de dezinformare ale Rusiei. Ce anume a testat acum Rusia, ca arme, tehnici, instrumente?
Dincolo de intensitatea fără precedent și de resursele uriașe aruncate în joc, elementul care mi-a atras atenţia cel mai mult în această operațiune hibrida a Rusiei a fost exploatarea religiei ca armă de influență.
În Moldova, Rusia a apăsat pedala la maximum pe componenta religioasă, folosind Biserica Ortodoxă ca vehicul de propagandă politică și identitară.
Materialele distribuite recent – de tipul publicației „Sare și Lumină” – arată limpede acest lucru: narațiunea electorală este complet amestecată cu apeluri religioase. Mesaje precum „să fim credincioși Bisericii strămoșești”, „să ne apărăm Biserica” sau avertismente că „propaganda LGBT” și „guvernele noastre” sunt unelte ale Occidentului vin la pachet cu îndemnuri explicite de a merge la vot pe 28 septembrie. Practic, se cultivă ideea că apărarea credinței și apărarea politică sunt una și aceeași misiune.
Aceasta este o mutație importantă. Dacă până acum accentul era pus pe teme socio-economice (corupție, sărăcie, frica de război), acum observăm o instrumentalizare radicală a dimensiunii religioase pentru a mobiliza electoratul și pentru a crea o barieră identitară între „noi” și „ei”: între „ortodoxia strămoșească” și „Europa străină, păgână și coruptă”.
În termeni cognitivi, mesajul e dublu: orice critică la adresa Bisericii e echivalentă cu trădarea națiunii, iar orice alegere pro-europeană devine o alegere împotriva lui Dumnezeu.
Această linie de atac are o forță emoțională imensă pentru că activează resorturi adânci – credința, tradiția, identitatea. În plus, creează un tip de polarizare greu de contracarat: nu mai e vorba doar de politică, ci de apartenență spirituală. Rusia testează aici cum poate folosi religia ca multiplicator cognitiv al dezinformării – și asta o face deosebit de periculos.
Dincolo de exploatarea intensă a temei credinței, o altă noutate interesantă este legată de metodele de distribuire a materialelor propagandistice.
Pe străzile din Chișinău și din alte orașe, pentru lipirea de postere cu mesaje religioase și identitare – de tipul „O singură credință. O singură biserică” – nu au fost folosiți doar localnici, ci și tineri străini. Una dintre grupările observate era formată din cetățeni finlandezi (reţinuti de poliție), care distribuiau materiale religioase, tocmai pentru că imaginea de „voluntari europeni” conferă legitimitate și pare să confirme ideea că până și Occidentul se aliniază cu narațiunile Moscovei.
Aceasta este o inovație tactică, cu încărcătură cognitivă puternică: folosești fețe tinere, occidentale, ca să validezi mesajul pro-rusesc și să reduci instinctul de respingere din partea publicului local. În realitate, acești tineri sunt cel mai probabil atrași contra cost, dar efectul psihologic asupra trecătorilor poate fi major – dacă și „străinii europeni” susțin aceste cauze, atunci ele par mai puțin radicale și mai greu de contestat.
Este un detaliu aparent marginal, dar extrem de important pentru cei care se ocupă de analiza războiului informațional. Înseamnă că Moscova nu mai mizează doar pe propagandiști locali sau pe diaspora, ci încearcă să instrumentalizeze inclusiv imaginea „tinerilor occidentali” pentru a sparge bariere de neîncredere și a legitima mesajul său în fața publicului moldovean.”
Pentru România, semnalul este limpede: cei care ar trebui să se ocupe de componenta cognitiv-informațională (în măsura în care există într-adevăr persoane competente la nivel central care se ocupă de aşa ceva; personal sunt foarte sceptic, având în vedere eșecurile majore ale autorităților din perioada pandemiei și a alegerilor din noiembrie) trebuie să se trezească și să se pregătească serios. Dacă această formulă – credință combinată cu propagandă politică – se dovedește eficientă în Moldova, ea poate fi exportată cu ușurință și la noi, unde Biserica are încă un rol central în viața publică. Ignorarea acestui front ar reprezenta o greșeală strategică majoră.
Ce vrea Rusia să obțină, dincolo de controlul politic?
Controlul politic este doar vârful aisbergului. Moscova urmărește o reconfigurare structurală a Republicii Moldova, în plan social, instituțional, economic și geopolitic. Nu va mai juca cu jumătăți de măsură. Va dori să aibă control total.
Pe plan social-politic, obiectivul este remodelarea peisajului electoral și social: reducerea influenței diasporei pro-europene, reabilitarea partidelor și liderilor pro-ruși, amnistii selective și infiltrarea de noi rețele clientelare.
Este un proiect de rescriere a regulilor jocului politic, astfel încât opțiunea pro-europeană să devină marginală și lipsită de instrumente de putere. În plan administrativ și instituțional, Rusia își dorește restructurarea instituțiilor-cheie – Comisia Electorală, SIS, Consiliul Suprem de Securitate – și subordonarea lor unui control parlamentar pro-rus. Aceasta ar crea un cadru „legal” pentru perpetuarea influenței Kremlinului și ar bloca orice încercare de aliniere la UE.
La nivel media, Moscova vizează schimbarea conducerii instituțiilor de reglementare și readucerea canalelor rusești în spațiul informațional. În logica Kremlinului, victoria nu e completă până când propaganda sa nu domină din nou televiziunile și rețelele sociale.
Dimensiunea economică și financiară este la fel de clară: revenirea la dependența de gazul rusesc, preluarea infrastructurii strategice (aeroporturi, porturi, bănci) și favorizarea companiilor pro-ruse.
Practic, Moscova vrea să închidă paranteza deschisă în ultimii ani prin diversificarea energetică și să readucă Moldova în lanțurile sale de dependență economică. Un alt obiectiv critic este cel transnistrean: eliminarea barierelor economice pentru regiune, consolidarea prezenței militare ruse și crearea premiselor pentru federalizarea de facto a țării.
În plan geopolitic regional, miza este și mai mare: o Moldovă recapturată ar reprezenta un cap de pod pentru presiuni suplimentare, inclusiv militare, asupra Ucrainei dinspre vest, ar reduce profund securitatea României prin apariția unui regim ostil chiar la graniță și ar da Kremlinului un instrument de șantaj direct în raport cu Uniunea Europeană.
Din această poziție, Rusia ar putea destabiliza întreg flancul estic al NATO, crea noi linii de fractură în UE și bloca perspectivele de integrare europeană a Chișinăului. Cu alte cuvinte, Moldova nu este doar o țintă în sine, ci și o piesă strategică pentru reașezarea balanței de putere în regiune în favoarea Rusiei. De aceea este esențial ca factorii de decizie de la București și Bruxelles să înțeleagă că securitatea națională a României și a Europei nu începe la Prut, ci la Nistru.
Republica Moldova a dezvoltat anticorpi, cel puțin la nivel instituțional, în ceea ce privește oamenii pe care Rusia îi plantează sau cultivă sau transformă în instrumente ale ei. În oglindă, cum arată România? Mă gândesc și la oamenii lui Plahotniuc de la București, pe care nu îi știm cu totul - ar trebui autoritățile române să facă această anchetă?
Da, e adevărat, Republica Moldova a făcut pași importanți și România are mult ce învăța. Diferența este că la Chișinău s-a acționat cu determinare pentru curățarea aparatului de securitate, masiv infiltrat de Kremlin, și s-au lansat măsuri proactive.
Un război hibrid nu se câștigă prin apărare pasivă, ci prin ofensivă. În războiul clasic victoria înseamnă teritorii cucerite; în cel hibrid, miza este păstrarea coeziunii sociale. România a fost ținta unor atacuri masive în ultimul deceniu, lucru confirmat inclusiv de rapoarte prezentate recent de procurorul general în cazul Georgescu, care arată formarea unui ecosistem digital rusesc menit să fractureze societatea încă din 2019.
Este bine că, în sfârșit, problema este recunoscută deschis de către președintele Dan.
Dar recunoașterea este doar primul pas, urmează partea grea: instituționalizarea unui răspuns coerent și eficient. Este nevoie de înființarea de urgență a unei forțe operaționale contra atacurilor hibride, cu mandat executiv clar, interoperabilitate între intelligence, apărare, MAE și justiție, și coordonare directă la nivel prezidențial pentru a evita blocajele birocratice.
Totodată, România are nevoie de o strategie națională pe hibrid, atât defensivă cât și ofensivă, care să stabilească obiective, responsabilități, resurse și indicatori clari. Nu este suficientă protecția spaţiului informaţional, ci trebuie incluse și acțiuni de disrupție activă a rețelelor ostile: sancțiuni, înghețarea activelor, demantelarea proxy-urilor, acțiuni în instanță, contra-mesaje rapide și parteneriate reale cu platformele digitale.
Un alt element crucial îl reprezintă vetting-ul real pentru funcții sensibile: screening de contrainfluență, inclusiv financiar, pentru poziții-cheie din securitate, energie, media publică și instituțiile electorale. România are nevoie de echipe noi, cu mandat și răspundere, nu de reciclarea acelorași oameni responsabili de eșecurile ultimilor cinci–zece ani.
Sunt îngrijorat, de exemplu, de ideea ca SIE să-și aleagă practic singură viitorul lider, când există suspiciuni legitime legate de episoade extrem de controversate, inclusiv cele petrecute la Ambasada României de la Chișinău în perioada 2010–2012 (vezi articolul din Spotmedia privind cazul Scarlat și cine era la post atunci ca ambasador).
Nu este vorba de vânătoare de vrăjitoare, ci de igienă instituțională: transparență, claritate asupra conflictelor de interese, urmărirea traseului banilor, acces reglementat la informații clasificate. Cazurile semnalate de presă trebuie tratate prin evaluări independente, cu raport public și răspundere clară – fără insinuări, dar nici cu mușamalizări.
Moldova a demonstrat că o astfel de abordare aduce rezultate. România a ignorat amenințarea ani la rând, din neglijență sau complicitate, iar consecințele se văd.
Dacă războiul hibrid nu este luat în serios, inclusiv prin marginalizarea celor responsabili de eșecurile trecute, nu putem spera la alt rezultat decât noi eșecuri cu efecte potențial catastrofale pentru securitatea și democrația României.