Când George Simion este lăsat „să defileze” online prin rețele de website-uri cu narative copy-paste de pe Sputnik și este tratat ca un interlocutor legitim pe la conferințe, atunci România nu doar că nu își protejează vecinul, dar devine involuntar complice la ceea ce Maia Sandu a avertizat că e cea mai mare campanie de destabilizare în care Rusia ia ca țintă directă Republica Moldova.
Când un partid ca AUR, cu acces la subvenții publice, organizează în Republica Moldova o conferință cu figuri toxice, eurosceptice, radicale, infiltrate în rețelele pro-Kremlin, atunci nu mai vorbim despre libertate de exprimare, ci despre o formă de export al instabilității.
Nu doar că România nu și-a barat suficient aceste canale de influență, dar le-a permis chiar să se profesionalizeze și să se cosmetizeze, oferindu-le legitimitate prin tăcerea instituțională și prin neintervenția serviciilor sau a clasei politice, explică expertul în combaterea dezinformării Nicolae Țîbrigan, de la Digital Forensic Team.
Rusia nu are nevoie de baze militare pe teritoriul românesc pentru a-și desfășura războiul hibrid. Are nevoie de tăcerea noastră, de neglijența noastră, de acei politicieni care mai cred că pot face jocuri pe axa Chișinău–București fără să înțeleagă miza geopolitică a acestei relații. România este folosită. Nu cu tancuri, ci cu tricolorul.
Sunt tot mai multe avertismente de la Chișinău în ceea ce privește operațiunile maligne ale Rusiei, în preajma alegerilor din toamnă. Care sunt elementele noi, ținând cont că Moscova a țintit mereu în ultimii ani Republica Moldova?
Într-adevăr, avertismentele venite de la Chișinău în ultimele luni arată o intensificare fără precedent a presiunilor dinspre Federația Rusă. Spre deosebire de ciclurile electorale anterioare, în 2025 asistăm la o escaladare atât cantitativă, cât și calitativă a operațiunilor maligne. Mesajul transmis recent de Maia Sandu – că Moscova va încerca să răstoarne ordinea constituțională și să oprească parcursul european al țării – nu este o formulare retorică, ci exprimă o evaluare instituțională precisă, susținută de rapoarte ale serviciilor moldovenești și de cooperarea activă cu parteneri internaționali.
Elementul cu adevărat nou este convergența dintre tactici tradiționale (precum finanțarea ilegală a partidelor) și tehnici moderne de interferență – cum ar fi utilizarea criptomonedelor pentru a ocoli sistemele de control financiar, intensificarea campaniilor de dezinformare pe Telegram și TikTok, dar și utilizarea unor influenceri locali, din România și R. Moldova, ca vectori ai propagandei ruse. De asemenea, vedem o tentativă sistemică de a penetra instituții-cheie ale statului, de la justiție la sectorul energetic, pentru a crea haos controlat în pragul alegerilor din 28 septembrie.
De altfel, vedem cum este folosit aproape întregul instrumentar al interferențelor maligne, pentru că s-a schimbat și „curatorul” (coordonatorul) operațiunilor maligne ale Kremlinului în zonă, iar această schimbare nu este una de formă, ci una profundă, cu implicații strategice.
Dacă Dmitri Kozak a gestionat relația cu Republica Moldova într-un registru preponderent politic și economic, mizând pe influența oligarhilor locali și pe negocieri dure de culise, Serghei Kirienko vine cu o cu totul altă abordare: una centrată pe manipulare psihologică, destabilizare socială și mobilizare informală a actorilor subversivi.
Kirienko nu este diplomat, ci inginerul sistemelor de control social din regiunile ocupate ale Ucrainei. Sub supravegherea lui au fost organizate „referendumurile” ilegale din Donbas și Herson, iar acum, în R. Moldova, el aplică același model adaptat pentru o țară încă democratică, dar vulnerabilă structural.
Insul acționează printr-o combinație toxică de tehnici GRU, metode KGB-iste de dezinformare și instrumente moderne de influențare a opiniei publice – în special prin rețele sociale, rețele de influenceri, campanii de glorificare falsă și festivaluri de tip „soft power” cu substrat geopolitic.
Cazul tiktokerului moldovean „Caras”, mediatizat de presa afiliată oligarhului Ilan Șor și validat de politiciana pro-rusă Victoria Furtună, ilustrează perfect mecanismul kirienkian: se ia un personaj charismatic, se construiește o legendă falsă despre performanțele sale în Rusia, se creează un conflict mediatic controlat cu autoritățile de la Chișinău, iar apoi se capitalizează totul politic – într-o tentativă de legitimare a unui partid-marionetă, în cazul de față „Moldova Mare”.
Tot sub Kirienko vedem revenirea tacticii „omuleților verzi” camuflați în sportivi, pe modelul Crimeea 2014: tentativă de a aduce în Moldova peste 200 de luptători ruși și belaruși printr-o competiție de kickboxing organizată cu sprijinul Primăriei Chișinău și asociațiilor afiliate unor rețele cu conexiuni în lumea interlopă și serviciile speciale transnistrene. Numai intervenția promptă a organelor de securitate de la Chișinău a prevenit o infiltrare care putea degenera oricând în provocări stradale, acțiuni paramilitare sau „spontane”, și chiar proteste violente.
Acest nou stil de coordonare nu mai lasă loc de dubii: Rusia acționează în Republica Moldova după un plan detaliat, condus de un aparat centralizat de la Kremlin, în care fiecare piesă are un rol – de la influencerul aparent inofensiv, până la sportivul „de forță” sau liderul religios marginal. Kirienko este cel care armonizează aceste componente într-un ecosistem de subversiune politică și propagandă psihologică, menit să creeze haos, dezamăgire și neîncredere în instituțiile democratice ale statului vecin.
Această schimbare de „curator” ar trebui să ne alerteze și mai mult. Nu mai e vorba doar de manipulări primitive cu televiziuni și lozinci vechi, ci de o nouă generație de război hibrid, cu actori tineri, formate moderne și tehnici rafinate, calibrate pe o societate digitalizată, vulnerabilă la influențe rapide și emoționale. Kirienko știe exact ce butoane să apese pentru a paraliza din interior un stat fragil și este hotărât să le apese toate în lunile care urmează.
Care sunt principalele direcții de dezinformări, narativele-cheie și dacă identificați vreo similaritate cu narative alimentate în România, în direcția aceasta a dezinformării și manipulării proceselor democratice?
Sunt din ce în ce mai sigur că acum Republica Moldova nu mai este o simplă victimă colaterală a dezinformării, ci a devenit un epicentru regional al războiului informațional dus de Kremlin în contextul războiului din Ucraina.
Pentru că ceea ce se întâmplă pe plan propagandistic gestionat de Kremlin trebuie decriptat prin prisma agresiunii militare și eforturilor de propagandă aferente duse de serviciile secrete ruse. Ceea ce vedem cu toții în prezent este o campanie de destabilizare sistemică, rafinată, distribuită pe multiple paliere – geopolitic, religios, social, societal (identitar) – și calibrată precis pentru a induce dezorientare și neîncredere.
Nu mai vorbim despre opinii divergente sau despre libertatea de exprimare dusă la extrem, ci despre o strategie deliberată de destructurare a consensului democratic. Scopul final este evident: dizolvarea încrederii în instituții și înlocuirea ei cu suspiciune, cinism și resemnare.
Această campanie are o amprentă rusească foarte clară, dar ceea ce o face eficientă este tocmai localizarea ei atentă.
Mesajele nu vin cu sigla FSB pe ele, ci prin vocile unor „băieți de-ai noștri”, aparent autentici, fie că vorbim despre preoți din sate, influenceri „de bun-simț”, platforme de „presă alternativă” sau foști jurnaliști convertiți peste noapte la suveranism.
Ecosistemul e bine pus la punct – Telegram, Facebook, TikTok, YouTube – și fiecare mesaj își are publicul țintă. Pensionarii sunt hrăniți zilnic cu nostalgie și frică de război, părinții cu panică morală, iar tinerii cu glume cinice despre „regimul galben care te minte și te vrea sclav la europeni”.
Narativele nu sunt multe, dar sunt insistent repetate. De exemplu, integrarea europeană e prezentată ca o formă mascată de colonizare – ba de România, ba de NATO, ba de UE, ba de „valorile satanice ale Occidentului”.
Se revine obsesiv la ideea că Moldova e forțată să renunțe la neutralitate, să accepte trupe străine, să-și „sexualizeze copiii” prin educație occidentală sau să își trădeze identitatea moldovenească în favoarea românismului. E o rețea logică în acest discurs, una care nu caută adevărul, ci eficiența emoțională: dacă îți e frică, dacă te simți amenințat, votezi cu „cine trebuie” sau, mai probabil, nu mai votezi deloc.
În mod interesant, aceste mesaje nu rămân în granițele Moldovei.
În România, ele sunt reciclate aproape identic de rețelele extremiștilor de la AUR. Fie că vorbim despre „colonialismul de la Bruxelles”, „familia tradițională în pericol” sau „copiii luați de stat”, regăsim același ADN informațional. Rețeaua de website-uri rusești„Pravda” sau proxy-uri media în limba română, dar și pagini Facebook aparent independente amplifică aceleași teme pe ambele maluri ale Prutului. E o formă de ecou controlat, o sincronizare perfectă între cei care plantează narațiunea și cei care o multiplică, iar Moldova și România devin simultan laborator și teren de aplicație.
În Moldova, această ofensivă informațională are și un scop electoral imediat. Se încearcă discreditarea guvernării PAS, demonizarea Maiei Sandu și impunerea unor „alternanțe” care, în realitate, sunt doar mascote ale influenței rusești – deghizate în „suveranism” marca MAGA, moldovenism, tradiționalism sau anti-globalism, anti-Soros etc.
E o operațiune complexă, care nu se bazează pe argument, ci pe emoție; nu pe convingere, ci pe blocaj mental. De aceea, nu e de mirare că rețelele care răspândesc aceste mesaje sunt formate dintr-un amestec de influenceri marginali, figuri din fosta rețea Plahotniuc–Șor–Dodon, canale media controlate și așa-ziși experți „de bună-credință”.
Impactul? Profund.
Alegerile parlamentare din 28 septembrie riscă să devină nu doar un test electoral, ci o confruntare geopolitică în plin câmp informațional.
Într-o parte se află cetățenii informați, conectați la realitatea europeană. În cealaltă – masele demobilizate, anxioase, manipulate sistematic de o propagandă care nu mai poartă uniformă sovietică, ci gluga influencerului de cartier.
Dacă România nu înțelege că ceea ce se întâmplă în Moldova este și despre ea, va fi mereu cu un pas în urmă. Iar când narativele ajung să circule nestingherit în ambele spații, nu mai putem vorbi despre două fronturi – ci despre unul singur, care traversează Prutul cu aceeași ușurință cu care trece prin rețelele noastre sociale.
În tot acest context, avem două mari evenimente - interdicția pusă lui Ion Ceban și arestarea lui Plahotniuc. Au influențat ele această strategie a Rusiei, a devenit mai violentă, a crescut poate miza la Chișinău?
Aici nu e loc de niciun dubiu. Cele două evenimente menționate au produs unde de șoc nu doar în plan politic intern, ci și la nivelul dinamicii operațiunilor hibride rusești în Republica Moldova.
Ambele decizii, aparent distincte și motivate juridic sau administrativ, au o încărcătură simbolică și strategică majoră: semnalează faptul că spațiul de manevră pentru rețelele de influență ale Kremlinului în Moldova începe să se închidă.
Începând cu interdicția impusă lui Ion Ceban, este important să subliniem că decizia a venit pe fondul unor evaluări de securitate realizate de serviciile secrete române (în ciuda faptului că pentru unii de pe la MAE și SIE vestea a venit ca un trăsnet), în absența unei consultări formale a CSAT, dar în consonanță cu alinierea tot mai clară a Bucureștiului la efortul colectiv european de apărare a spațiului democratic din R. Moldova.
Ceban, deși s-a prezentat constant ca un actor „echilibrat” și „european” în relația cu România, a cultivat în paralel relații ambigue cu cercuri pro-ruse și a facilitat, prin Primăria Chișinău, o serie de evenimente sponsorizate sau cooptate de actori care promovează o agendă clar anti-UE – cum a fost cazul competiției internaționale de kickboxing din iunie 2025, infiltrată cu luptători din Rusia și Belarus, unii suspectați de legături cu grupuri paramilitare, interlope sau structuri de forță din Transnistria.
Această dublă mască geopolitică a lui Ceban – europenist la București, dar pro-rus și complice la Chișinău – a fost, în cele din urmă, sancționată nu printr-o decizie politică, ci printr-un mecanism administrativ bazat pe evaluări de risc.
Impactul asupra strategiei rusești a fost imediat: pierderea unui punct nodal de penetrare politică și de soft power în capitala republicii. Ceban era, simbolic, puntea de legitimare a unei viziuni hibride – nici pro-ruse, nici pro-europene, dar perfect utilizabilă pentru erodarea proiectului integrării europene. Blocarea accesului său în România a reprezentat un act de delimitare fermă, care a forțat Moscova să caute alternative mai radicale și mai vizibile.
În ceea ce privește arestarea lui Vladimir Plahotniuc în Grecia, aceasta are un potențial disruptiv și mai mare asupra ecosistemului de influență informală a Kremlinului.
Plahotniuc nu a fost doar un oligarh: a fost o piesă centrală în construcția regimului cleptocratic moldovenesc, un „combinator” al echilibrului geopolitic de forță între Est și Vest, între Moscova și Bruxelles.
Deși aparent căzut în dizgrație și autoexilat, el a rămas un actor-cheie în rețelele transnaționale ilegale sau semilegale de lobby, media, finanțare și infiltrare. Reținerea sa în Grecia și perspectiva extrădării către autoritățile moldovene vine exact în momentul în care Chișinăul depune eforturi să recupereze controlul asupra instituțiilor și să limpezească relația dintre puterea economică și puterea politică.
Pentru Moscova, dispariția lui Plahotniuc de pe tabla de joc și restricționarea mișcărilor lui Ceban echivalează cu pierderea a doi vectori principali de influență „hibridă” – nici deschis pro-Kremlin, dar nici loiali proiectului european.
Reacția nu s-a lăsat așteptată. Tocmai de aceea cred că asistăm, cam din iunie, la o escaladare a campaniilor de dezinformare, la creșterea numărului de provocări în spațiul public și la o intensificare a tentativelor de infiltrare a unor elemente potențial destabilizatoare în societate, cu rolul de a crea haos controlat înainte de alegeri. Pentru că Moscovei îi place mult să pescuiască în ape tulburi.
Care sunt pionii politici ai Rusiei la Chișinău și cât de clară este agenda pro-rusă a acestora?
Foarte bună întrebare. Personal consider că pionii Kremlinului de la Chișinău nu sunt doar cei care afișează deschis simpatia față de Moscova, ci și cei care, prin poziționări ambigue sau mesaje dublu codificate, sabotează agenda europeană a Republicii Moldova fără a-și asuma frontal apartenența la un bloc geopolitic ostil. Poate e un pic forțată această atitudine, dar e pe deplin justificată în raport cu ce se întâmplă peste Prut și poate explica multe.
Să le luăm pe rând. Avem, în prim-plan, nucleul dur al filierei prorus asumate – un pol de forță coagulat în jurul unor foști președinți, premieri și oficiali de prim rang ai statului moldovean care și-au definit carierele printr-o fidelitate ideologică față de modelul rusesc de guvernare.
Igor Dodon, Vladimir Voronin, Irina Vlah și Vasile Tarlev reprezintă această generație de lideri care nu mai ascund aspirația de a readuce Republica Moldova sub tutela Moscovei.
Deplasările lor recente în Federația Rusă și Belarus, chiar în toiul campaniei preelectorale, nu sunt vizite de curtoazie, ci semnale de afiliere, dacă nu chiar de supunere politică. De altfel, întreaga comunicare a acestor formațiuni este orientată spre resuscitarea mitului stabilității sovietice, reintrarea Moldovei într-o relație „frățească” cu Rusia și blocarea definitivă a oricărui avans către Bruxelles.
Dar pe lângă acest front clasic, ușor recognoscibil, Rusia a învățat din eșecuri și își rafinează mecanismele de influență prin ceea ce putem numi „hibridizarea loialității”.
Blocul Alternativa, promovat de primarul Chișinăului, Ion Ceban, este un exemplu perfect al acestei strategii. Oficial, el declară susținere pentru integrarea europeană, vorbește în limba română și condamnă invazia Rusiei în Ucraina.
Neoficial, însă, în spatele cortinei se desfășoară o altă piesă: organizarea și finanțarea de evenimente în care sunt infiltrate elemente asociate rețelelor de influență rusă, menținerea unor relații ambigue cu cercuri oligarhice fugare, și utilizarea infrastructurii municipale pentru diseminarea unor teme de campanie perfect compatibile cu narativele Moscovei.
Alături de Ceban, în această construcție se regăsesc și figuri cunoscute pentru afilierile lor prorus – Ion Chicu, Mark Tkaciuk sau Alexandr Stoianoglo – toți reciclați în roluri de moderați pentru a oferi o alternativă „mai digerabilă” decât Dodon, dar cu aceeași finalitate geopolitică.
Pe un palier mai radical, dar nu mai puțin eficient propagandistic, se află figuri ca Victoria Furtună, o fostă procuroare care a reușit într-un timp foarte scurt să devină o portavoce a suveranismului moldovenist revanșard.
Cu un discurs bazat pe resemantizarea identității naționale („Moldova Mare”), apeluri religioase și aluzii revizioniste, Furtună preia direct temele propagandei ruse într-o estetică care combină sobrietatea ortodoxistă cu populismul naționalist.
Nu întâmplător, este promovată intens de media apropiate oligarhului Ilan Șor și susținută logistic de aceleași structuri care au contribuit la fraudarea alegerilor prezidențiale din 2024. Ea nu este o outsideră, ci o piesă inserată într-un plan mai larg de spargere a electoratului proeuropean prin mesaje emoționale și simbolice, menite să atragă segmente frustrate, dezamăgite sau vulnerabile ideologic.
Un alt instrument al strategiei rusești îl reprezintă partidele care, fără să fie explicit pro-ruse, reușesc să slăbească coeziunea electorală a curentului pro-european prin atacuri constante la adresa PAS și a președintei Maia Sandu.
Clubul pentru Unitate și Bunăstare (CUB) și Democrația Acasă (PDA) se încadrează în această logică a „partide-spoiler” – partide care flirtează cu agenda democratică, dar care în momente-cheie adoptă poziții utile Moscovei.
Critica la adresa României în cazul interdicției impuse lui Ion Ceban sau colaborarea cu AUR în cazul lui Vasile Costiuc sunt doar două exemple ale modului în care aceste formațiuni devin, voluntar sau nu, parte a unei strategii de pulverizare a sprijinului pentru guvernarea proeuropeană.
În fine, dar nu în ultimul rând, trebuie menționați candidații independenți – o formulă electorală care, deși istoric ineficientă în Moldova, este reactivată astăzi cu scopul de a scoate din joc voturi esențiale. Fie că sunt promovați de rețele obscure, fie că își construiesc imaginea pe discursuri antisistem, acești candidați joacă în aceeași piesă: fragilizarea PAS și imposibilitatea formării unei majorități stabile pro-europene.
Prin urmare, Rusia nu are un singur pion la Chișinău – are un întreg ansamblu de vectori politici, fiecare cu un rol distinct: unii trebuie să capteze electoratul nostalgic, alții să seducă alegătorii sceptici față de PAS, iar unii să compromită discursul proeuropean din interior.
Este o rețea de influență modulară, în care nu mai contează apartenența formală, ci funcția electorală: captarea electoratului centrist. Pentru că pentru a câștiga alegerile din Moldova, trebuie să reușești să strângi câți mai mulți alegători din acest segment.
Și aici aș mai vrea să subliniez că toți acești actori – fie că își spun socialiști, independenți, conservatori, suveraniști sau „alternativi” – servesc aceluiași scop: blocarea integrării europene a Republicii Moldova și restabilirea controlului Moscovei asupra unui stat aflat, pentru prima dată în istoria sa post-sovietică, la un pas de a evada definitiv din zona gri și a intra în clubul select al statelor europene.
Ani la rând, au existat politicieni la București, chiar de la putere, care au cultivat relații cu pro-ruși de la Chișinău, iată cazul lui Ion Ceban. Cum arată acum această colaborare sau validare a pro-rușilor prin București, se mai pune astfel problema?
Relația dintre București și o parte a politicienilor pro-ruși sau „centriști sub acoperire” de la Chișinău – așa cum este cazul lui Ion Ceban – a fost multă vreme una ambiguă, chiar rușinos de tolerantă, iar această ambiguitate a fost întreținută nu doar de calcule politice de moment, ci și de o viziune greșită asupra „controlului” scenei moldovenești.
Timp de cel puțin un deceniu, în interiorul establishment-ului de la București a existat tentația de a înlocui o geopolitică a valorilor cu o geopolitică a influenței. În loc să susțină consecvent reformismul proeuropean și proiectele instituționale de consolidare democratică, unii actori – în special din zona PSD și a rețelelor informale MAE-SIE – au preferat să joace la două capete: sprijinind deschis PAS-ul în relațiile lor oficiale, dar păstrând legături strânse cu oameni ca Ion Ceban, văzuți drept o „alternativă realistă” pentru zona de centru-stânga de la Chișinău.
Această dublă măsură a avut, desigur, justificările ei în logica vechii paradigme geopolitice românești: aceea că „noi știm mai bine ce le trebuie moldovenilor” și că trebuie să avem o variantă de rezervă în cazul în care partenerii pro-europeni pierd teren. Dar această abordare a fost profund viciată. Ea a contribuit, voit sau nu, la creșterea legitimității unor actori politici cu trecut pro-rus, care și-au cosmetizat mesajul pentru a părea compatibili cu România și UE, fără a-și modifica în mod real agenda sau sursele de sprijin.
Ion Ceban este un exemplu perfect în acest sens. A fost primit cu brațele deschise la Buzău, lăudat de primari PSD, susținut în proiecte cu finanțare românească, iar prezența sa la București era frecvent însoțită de o retorică „modernizatoare” care ignora complet trecutul său în Partidul Comuniștilor și în PSRM sau conexiunile evidente cu serviciile și aparatul propagandistic rusesc. Din păcate, timp de ani întregi, acest tip de relație a fost permis, tolerat și uneori chiar cultivat în numele unei stabilități regionale care, în realitate, se baza pe autoamăgire.
Dar în 2025 această ecuație pare, în sfârșit, să se fi schimbat radical. Interdicția aplicată lui Ceban de a intra în România și spațiul Schengen a marcat nu doar o delimitare formală, ci și un posibil punct de cotitură în politica românească față de Republica Moldova.
Sigur, ar fi naiv să credem că toate rețelele s-au rupt dintr-o dată, că nu mai există diplomați, consilieri sau factori de decizie care mai cochetează cu ideea unei „Moldove echilibrate” sau cu interese în zona tocării comisioanelor din proiecte urbanistice. Dar semnalul dat este unul clar: România nu mai poate valida public figuri care joacă dublu, care se ascund sub umbrela pro-europenismului mimetic doar pentru a eroda, în realitate, procesul de integrare europeană.
Astăzi, această colaborare cu pro-rușii de la Chișinău, fie ei camuflați în „moderați” sau „alternativi”, este din ce în ce mai greu de susținut politic. Și asta s-a văzut în urma anunțurilor de anulare a unei serii de evenimente și „înfrățiri” ale localităților din România cu Chișinăul.
Evident că de suferit vor suferi, într-un final, tot chișinăuienii, dar validarea în continuare a unor figuri ca Ion Ceban devenea nu doar contraproductivă, ci și periculoasă pentru securitatea națională a României. A continua colaborarea cu astfel de actori înseamnă a mina credibilitatea Bucureștiului în ochii partenerilor occidentali și a încuraja exact acel tip de „moldovenism suveranist” anti-european pe care Kremlinul îl promovează pentru a împiedica integrarea Republicii Moldova în UE.
Desigur, riscul victimizării lui Ceban și al transformării sale într-un simbol al „ostracizării” din partea Bruxelles-ului există. La Chișinău, jocul simbolic are în continuare un mare impact, mai ales în mediile rețelei PSRM-Șor și dezamăgite.
Dar aici a fost vorba și de responsabilitatea strategică a României: trebuia să-și asume cu claritate un singur vector – susținerea necondiționată a celor care cred în proiectul european nu doar ca slogan electoral, ci ca viziune de guvernare. Restul e pericol latent. Iar timpul ambiguităților s-a încheiat.
Este folosită și România în această operațiune a Rusiei împotriva Republicii Moldova? Cum?
Da, România este folosită – conștient sau nu, parțial sau total – în această operațiune de influență pe care Rusia o desfășoară în Republica Moldova, iar mecanismele sunt mai subtile și mai perverse decât am fi tentați să credem.
Nu vorbim aici despre un scenariu clasic de trădare națională sau despre vreun complot scris de mâna Moscovei în birourile din București. Vorbim, mai degrabă, despre complicități pasive, despre slăbiciuni instituționale, despre rețele vechi de influență care nu au fost niciodată cu adevărat destructurate.
Și mai ales, despre o stare de orbire strategică – voită sau convenabilă – care permite propagandei Kremlinului să opereze nestingherită prin ceea ce ar trebui să fie un partener strategic pentru Chișinău, nu un canal paralel de manipulare.
România este folosită ca paravan, ca sursă de validare pentru actori dubioși, ca teren fertil pentru replicarea unor narative anti-europene pe care Rusia nu le poate rosti direct fără să-și trădeze agenda.
Când un partid ca AUR, cu acces la subvenții publice, organizează în Republica Moldova o conferință cu figuri toxice, eurosceptice, radicale, infiltrate în rețelele pro-Kremlin, atunci nu mai vorbim despre libertate de exprimare, ci despre o formă de export al instabilității. Nu doar că România nu și-a barat suficient aceste canale de influență, dar le-a permis chiar să se profesionalizeze și să se cosmetizeze, oferindu-le legitimitate prin tăcerea instituțională și prin neintervenția serviciilor sau a clasei politice.
Când George Simion este lăsat „să defileze” online prin rețele de website-uri cu narative copy-paste de pe Sputnik și este tratat ca un interlocutor legitim pe la conferințe, atunci România nu doar că nu își protejează vecinul, dar devine involuntar complice.
Să nu ne facem iluzii: Rusia nu are nevoie de baze militare pe teritoriul românesc pentru a-și desfășura războiul hibrid. Are nevoie de tăcerea noastră, de neglijența noastră, de acei politicieni care mai cred că pot face jocuri pe axa Chișinău–București fără să înțeleagă miza geopolitică a acestei relații.
Are nevoie de influenceri de carton, de pseudo-experți care emit opinii „patriotarde” în talk-show-uri plătite, de „cluburi de reflecție” care reîncălzesc discursul moldovenist pro-rus și-l servesc sub formă de „suveranism”.
Or, această folosire a României este și mai periculoasă tocmai pentru că are loc în văzul tuturor, fără opoziție fermă, fără o reacție pe măsura riscului. Când exportăm în Republica Moldova un mesaj contaminat ideologic, când alimentăm narațiuni despre „trădătorii de la Bruxelles” sau despre „distrugerea familiei tradiționale” de către Occident, noi nu mai suntem protectorii spațiului democratic de peste Prut, ci niște vectori de ambiguitate care sabotează exact ce declarăm că apărăm.
Așadar, răspunsul meu categoric este „Da”. România este folosită. Nu cu tancuri, ci cu tricolorul. Nu cu soldați, ci cu discursuri confuze. Nu cu ordine, ci cu complicități.
Și până când nu vom numi acest lucru cu toată onestitatea și nu vom interveni ferm asupra acestor zone gri ale spațiului public, vom continua să fim o verigă slabă în lanțul de apărare al democrației din estul Europei. Iar această slăbiciune, exploatată de Rusia cu o minuțiozitate clinică, se va întoarce împotriva noastră mai devreme decât credem. Și ceea ce s-a întâmplat pe vremea pandemiei ni se va părea floare la ureche.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech