Kremlinul ar putea interpreta scena umilitoare de la Casa Albă ca un semnal că Statele Unite își retrag implicit protecția, ceea ce ar putea duce la un nou val de tentative împotriva lui Zelenski. O eliminare fizică l-ar ajuta pe Putin.
Nu ar fi deloc surprinzător ca Trump să insiste, ca o condiție pentru reluarea sprijinului, ca Zelenski să fie înlocuit. Trump știe că Zelenski nu este genul de lider care „să sărute inelul” și ar putea prefera un partener mai docil, mai dispus să accepte un compromis.
Însă ceea ce contează pe termen lung este Marea Înțelegere dintre SUA și Rusia, care rămâne în derulare, afirmă Corneliu Bjola, profesor de diplomație digitală (Oxford).
Avertismentul este grav: Dincolo de subjugarea Ucrainei, obiectivul strategic al Rusiei rămâne clar - crearea unui cordon de state-tampon în Europa de Est, slabe și vulnerabile, care să o izoleze de influența occidentală. Țările care până acum erau ferm ancorate în NATO și UE riscă să devină zone gri, nesigure, unde riscul de conflict convențional și hibrid va crește exponențial. Dacă Ucraina nu este sprijinită acum, precedentul creat va submina întregul sistem de securitate european.
Există o concluzie clară după negocierile transformate în confruntare practic, de la Casa Albă, între echipa Trump/Vance și Volodimir Zelenski?
Întâlnirea dintre Zelenski și Trump a fost un moment toxic pentru relația transatlantică. Așa cum au subliniat mai mulți lideri politici americani, cum ar fi senatorul Cory Booker, acest episod nu a demonstrat forță sau leadership pentru administrația americană, ci o combinație periculoasă de slăbiciune, dispreț și renunțare la principiile fundamentale care au definit America pe scena internațională după 1945.
Zelenski nu a fost tratat ca liderul unei națiuni aliate, angajate într-o luptă existențială împotriva agresiunii rusești, ci ca un pion într-un joc politic intern american - bruscat, umilit și forțat să accepte tranzacții dictate de interesele de moment ale Washingtonului, în detrimentul securității propriei țări. A-i cere unui aliat să se umilească pentru sprijin militar nu este doar imoral, ci și strategic periculos, deoarece transmite un semnal clar că loialitatea nu este reciprocă, ci negociabilă.
Această logică subminează fundamentele cooperării strategice pe termen lung și transformă alianțele occidentale în simple înțelegeri de conjunctură, condiționate de loialitate personală și concesii politice.
SUA nu mai acționează ca o superputere care își protejează partenerii, ci ca un hegemon imprevizibil, care tranzacționează securitatea aliaților săi pentru câștiguri politice mărunte.
Exact această atitudine i-a determinat pe Booker și alți lideri americani să denunțe comportamentul lui Trump și Vance ca fiind un act de umilire față de un „războinic obosit”, un lider care și-a văzut țara sfâșiată de agresiunea rusă.
În loc să fie un moment de reafirmare a angajamentului american față de democrație, această întâlnire a demonstrat cât de ușor poate fi sacrificată integritatea alianțelor în numele calculelor meschine ale puterii.
Raymond Aron, unul dintre cei mai influenți gânditori ai realismului politic din secolul XX, a formulat în cartea sa fundamentală despre Război și Pace o distincție clară între aliații permanenți, legați de interese strategice de durată, și aliații ocazionali, menținuți doar atâta timp cât servesc interese imediate. Această distincție este deosebit de relevantă în contextul actual.
Dacă până acum partenerii europeni și asiatici ai SUA se bazau pe o relație de încredere și angajamente reciproce, cazul Zelenski a demonstrat brutal că nimeni nu este imun la un tratament tranzacțional. Această transformare nu este întâmplătoare, ci reflectă o tendință mai amplă - o apropiere tot mai vizibilă a Washingtonului de logica sferelor de influență promovată de Putin.
În loc să consolideze alianțele prin angajamente clare, administrația Trump a ales o abordare de forță, în care sprijinul devine un privilegiu condiționat de concesii și supunere politică.
O astfel de strategie are consecințe grave: partenerii americani, în special din Europa, încep să vadă alianța nu ca pe un garant al securității, ci ca pe un aranjament volatil, în care ajutorul poate fi retras sau condiționat în funcție de calculele politice ale momentului.
Aron avertiza asupra pericolului iluzionismului diplomatic - convingerea că alianțele pot fi menținute doar prin retorică, fără sprijin strategic real.
SUA riscă să își piardă relevanța ca lider global dacă partenerii săi încep să caute alternative pentru securitate, fie printr-o autonomie strategică sporită, fie prin realinieri geopolitice.
Întâlnirea dintre Zelenski și Trump a fost cred mai mult decât un episod politic izolat; a fost un semnal de alarmă că alianțele tradiționale ale SUA sunt în pericol de a deveni simple aranjamente de conjunctură, dictate de oportunități și presiuni de moment, mai degrabă decât de angajamente strategice pe termen lung.
Sunt negocierile eșuate sau a fost doar o etapă de repoziționare? Cum pot fi ele reluate?
Ceea ce s-a întâmplat vineri la Casa Albă a fost, la suprafață, o simplă întâlnire între președintele Ucrainei și cel al Statelor Unite. În realitate, a fost mult mai mult: un moment de cotitură la trei niveluri fundamentale.
Primul privește mica înțelegere dintre Ucraina și Rusia - adică un posibil aranjament privind resursele critice și viitorul sprijin militar american.
Al doilea vizează marea înțelegere dintre SUA și Rusia, o posibilă repoziționare geopolitică menită să reintegreze Rusia în sistemul global.
Iar al treilea nivel atinge arhitectura sistemică a ordinii internaționale post-1989, care pare să fie rescrisă sub presiunea noii realități de putere.
Cele trei înțelegeri sunt interconectate. Mica înțelegere - care ar fi trebuit să clarifice statutul Ucrainei și sprijinul american - s-a prăbușit sub ochii tuturor. E greu de spus dacă se va putea reconstrui, dar un lucru e clar: apa e acum otrăvită. Nu ar fi deloc surprinzător ca Trump să insiste, ca o condiție pentru reluarea sprijinului, ca Zelenski să fie înlocuit. Trump știe că Zelenski nu este genul de lider care „să sărute inelul” și ar putea prefera un partener mai docil, mai dispus să accepte un compromis.
Mai grav, acest eșec crește dramatic pericolul fizic pentru Zelenski. Rusia a încercat deja de multiple ori să-l asasineze, dar până acum, o anumită reținere - fie din considerente strategice, fie din cauza protecției americane - i-a împiedicat să ducă planul la capăt. Kremlinul ar putea interpreta scena umilitoare de la Casa Albă ca un semnal că SUA își retrage implicit protecția, ceea ce ar putea duce la un nou val de tentative împotriva lui Zelenski. O eliminare fizică l-ar ajuta atât pe Putin, care ar elimina un simbol al rezistenței ucrainene, cât și pe Trump, care s-ar putea elibera de o problemă politică incomodă. Sperăm că Zelenski este conștient de acest risc și ia măsurile necesare.
Însă ceea ce contează pe termen lung este Mare Înțelegere dintre SUA și Rusia, care rămâne în derulare. Trump nu vede Rusia ca pe un adversar ireconciliabil, ci ca pe un potențial partener într-o nouă arhitectură globală menită să izoleze China.
El însuși a exprimat clar această idee într-un interviu cu Tucker Carlson în octombrie: „Singurul lucru pe care nu vrei să-l vezi întâmplându-se este ca Rusia și China să se unească. Va trebui să-i separ, și cred că pot face asta”.
Această viziune pare să fie împărtășită și de echipa sa de securitate națională. Michael Waltz, unul dintre consilierii săi cheie, a pledat pentru încheierea rapidă a războiului din Ucraina și redirecționarea resurselor americane către „contracararea amenințării mai mari reprezentate de Partidul Comunist Chinez”.
Această abordare sugerează că, pentru Trump și cercul său de influență, Ucraina este doar un detaliu într-un joc geopolitic mai amplu. Problema nu este dacă Ucraina rezistă sau nu, ci cum poate fi folosită situația pentru a atrage Rusia departe de orbita Beijingului.
Dacă pentru asta este nevoie ca Ucraina să fie sacrificată - sau, cel puțin, să fie transformată într-un stat clientelar, slab și controlabil - atunci acesta este un preț pe care Trump pare dispus să-l plătească.
Al treilea nivel, cel mai profund, privește regulile de funcționare ale sistemului internațional. Vineri, la Casa Albă, s-a dat un semnal clar că ordinea post-1989 este pe cale să fie rescrisă.
Administrația Trump pare să fie deschisă către o logică a sferelor de influență favorizată de Putin și Xi Jinping - o lume în care marile puteri impun unilateral reguli și reduc autonomia statelor mai mici. Mesajul transmis este clar: epoca regulilor multilaterale s-a încheiat; de acum înainte, cel care are forța militară și economică mai mare va dicta termenii, iar ceilalți vor trebui să se supună, exact cum s-a întâmplat cu Finlanda în perioada post-1945.
Dar nu trebuie să ne iluzionăm că această nouă ordine va aduce stabilitate. Dincolo de subjugarea Ucrainei, obiectivul strategic al Rusiei rămâne clar: crearea unui cordon de state-tampon în Europa de Est, slabe și vulnerabile, care să o izoleze de influența occidentală.
Țările care până acum erau ferm ancorate în NATO și UE riscă să devină zone gri, nesigure, unde riscul de conflict convențional și hibrid va crește exponențial. Dacă Ucraina nu este sprijinită acum, precedentul creat va submina întregul sistem de securitate european.
O veste cât de cât bună este că eșecul micii înțelegeri întârzie, dar nu elimină complet posibilitatea Marii Înțelegeri sau rescrierii regulilor internaționale. Totul depinde acum de reacția Europei - dacă liderii europeni vor reuși să împiedice ca aceste două mari repoziționări să fie impuse în propriul lor spațiu strategic.
Dar acest lucru nu va fi deloc ușor. Aceasta nu este o criză abstractă, ci o problemă reală, urgentă, care afectează direct securitatea Europei de Est. Este greu de înțeles cum, în acest context, există segmente ale populației din România care privesc cu admirație spre un lider neofascist ce sacrifică alianțele și securitatea colectivă pentru ambițiile sale personale.
Pentru cei care cred că pot sta pe margine, lecția istoriei este clară - cei slabi nu sunt niciodată ignorați. Ei sunt fie absorbiți, fie dominați. Alegerea, însă, încă există.
Ce înseamnă pentru Rusia această nouă poziționare a administrației Trump?
Cred că Rusia privește tot acest spectacol cu o combinație de satisfacție și precauție. Pe de o parte, Moscova a investit resurse uriașe pentru a facilita alegerea lui Trump în 2016 și acum pentru realegerea sa, iar motivele sunt evidente. O administrație condusă de Kamala Harris ar fi menținut cu siguranță Rusia în statutul de paria internațional, forțând-o să continue o luptă de uzură până la epuizare.
În schimb, cu Trump, Kremlinul simte pentru prima dată posibilitatea unei capitulări strategice a SUA în Europa - un vis al Rusiei încă din perioada sovietică: decuplarea Americii de Europa, astfel încât, fără protecția Washingtonului, continentul să devină vulnerabil și expus influenței rusești.
În același timp, Moscova este conștientă că prețul cerut de Trump pentru o reorientare strategică - adică distanțarea de China - este ridicat, iar rezultatele sunt incerte. Atât China, cât și Rusia înțeleg că au mult mai mult de câștigat dintr-o cooperare strategică pe termen lung decât dintr-o tranzacție oportunistă cu o administrație americană volatilă, care nu doar că își abandonează aliații la prima ocazie, dar nici nu oferă garanții credibile pe termen lung.
În plus, așa cum se sublinia recent într-un articol din Foreign Affairs, Rusia a devenit profund dependentă economic de China. În ultimii doi ani, 40% din importurile sale au provenit din China, iar 30% din exporturile rusești au fost direcționate către piața chineză. Această dependență nu poate fi inversată peste noapte.
Chiar dacă SUA ar încerca să atragă Rusia printr-un nou cadru de relații economice, Europa va rezista să accepte un astfel de scenariu, menținând presiunea asupra regimului de la Kremlin.
Mai mult, atât Putin, cât și Xi Jinping sunt conștienți că Trump va fi, cel mai probabil, un președinte de tranziție, al cărui mandat se va încheia în 2029. Orice acord încheiat cu administrația sa ar putea fi anulat de un viitor președinte american, ceea ce face ca Moscova și Beijingul să fie extrem de sceptici în privința unor repoziționări majore.
Spre deosebire de Trump, care va părăsi Casa Albă într-un singur ciclu electoral, Putin și Xi și-au construit regimuri menite să supraviețuiască mult după acest orizont de timp.
Asta nu înseamnă că Rusia nu va încerca să joace la cacealma. Cel mai probabil, Kremlinul va semnala o posibilă distanțare de China pentru a obține concesii majore de la Trump, doar pentru a reveni rapid în alianța strategică cu Beijingul odată ce și-a atins obiectivele. Pe scurt, strategia Moscovei va avea trei direcții majore:
1. Adâncirea fracturii transatlantice – Kremlinul va căuta să transforme diviziunile dintre SUA și Europa într-o ruptură ireparabilă, iar Washingtonul, prin ambiguitățile, agresivitățile și inconsecvențele sale, ajută direct la acest proces.
2. Blocarea oricărei coeziuni europene – Rusia va încerca să împiedice orice inițiativă care ar putea duce la o coaliție militară coerentă capabilă să mențină sprijinul pentru Ucraina și Republica Moldova. În acest sens, va activa la maximum agenții de influență din Europa, precum Viktor Orbán, Robert Fico, Georgescu și alți lideri care servesc interesele Moscovei, pentru a bloca inițiativele UE.
3. Exploatarea tensiunilor dintre SUA și China – Rusia va încerca să se poziționeze strategic între cele două superputeri, extrăgând avantaje economice, tehnologice și militare din ambele tabere, care să îi permită refacerea după fiascoul din Ucraina.
Pe scurt, Rusia nu caută doar supraviețuirea regimului său, ci o repoziționare globală în care să poată dicta termeni de pe poziții de forță. Totul depinde acum de cât de ușor îi va fi să manipuleze incertitudinile și lipsa de coerență strategică a europenilor.
Liderii europeni, cei mai mulți, s-au solidarizat imediat cu președintele Zelenski. Reprezintă asta un semn pentru o nouă relație SUA - UE? În ce fel?
Pe termen scurt, strategia europenilor pare să fie aceea de a ignora agresivitățile lui Trump și de a menține un sprijin diplomatic și militar pentru Ucraina, în speranța că vor putea impune un armistițiu care să prevină atât capitularea Ucrainei, cât și agresiuni viitoare.
Toate eforturile diplomatice din această săptămână, de la vizitele lui Macron și Starmer la Washington, au avut exact acest scop. Până acum, însă, nu au obținut o promisiune clară, iar refuzul SUA de a discuta garanții militare în schimbul unui acord privind resursele critice cu Ucraina sugerează că echipa lui Trump are o linie strategică bine conturată: retragerea SUA din coaliția de sprijin pentru Ucraina și transferul problemei către europeni. Acesta este primul punct-cheie al noii negocieri transatlantice, la care europenii încă nu au obținut un răspuns coerent.
Al doilea element esențial este crearea unei „coalition of the willing” care să poată gestiona un eventual armistițiu. Asta implică inevitabil apariția unui nucleu militar european capabil să facă joncțiunea, la un moment dat, cu NATO. Cum se va realiza acest lucru și sub ce formă exactă rămâne o întrebare deschisă, dar cert este că europenii nu mai pot evita această dezbatere.
Al treilea aspect crucial privește sancțiunile împotriva Rusiei: în ce măsură SUA va fi dispusă să le ridice și cum va reacționa Europa. Dacă Washingtonul decide să relaxeze sancțiunile pentru a atrage Rusia departe de China, asta va genera noi tensiuni intra-europene, riscând să destabilizeze și mai mult un peisaj politic și de securitate deja fragil.
Europenii știu exact ce înseamnă reluarea dependenței de Rusia: acceptarea influenței Kremlinului în politica lor internă și externă. Orice cedare în această direcție va avea consecințe pe termen lung, iar gestionarea acestui echilibru va necesita o atenție maximă.
În al patrulea rând, Europa trebuie să își amintească ceea ce Henry Kissinger a spus odată: „A fi prietenul Americii poate fi fatal”. Nu pentru că SUA își dorește răul Europei - deși, după declarațiile lui J.D. Vance și Elon Musk, această idee devine din ce în ce mai greu de respins - ci pentru că o dependență excesivă de Washington lasă Europa vulnerabilă în momente-cheie, exact ca acum. Dacă nu ești pregătit, riști să ajungi pe meniul negocierilor, nu la masa negocierilor.
Nu știm ce direcție va lua politica americană după 2028, dacă linia Trump va continua sau nu, dar acest lucru contează mai puțin în acest moment. Ceea ce este crucial pentru europeni este să se pregătească pentru un viitor în care SUA ar putea avea președinți ca Trump sau chiar mai radicali.
Asta înseamnă o dezvoltare accelerată a capacităților militare convenționale și nucleare, astfel încât Europa să poată face față oricărei provocări. Dacă SUA revine, după 2028, în tabăra lumii libere, foarte bine - va fi un bonus. Dar dacă nu, Europa trebuie să acționeze ca liderul lumii libere, exact cum spunea Kaja Kallas, și să ia măsurile necesare acum.
Summitul de la Londra ar putea fi începutul acestui proces. M-am bucurat să văd că România a fost prezentă prin președintele Ilie Bolojan. Acolo este locul României: la masa deciziilor, nu în postura unui spectator pasiv. Iar pentru a-și consolida această poziție, va trebui să-și întărească reziliența internă și să facă față valului de forțe neofasciste care amenință să o submineze din interior.
-------
În contextul întâlnirii extrem de tensionate, care a dus la o ruptură de moment între SUA și Ucraina, spotmedia.ro a adresat o serie de întrebări unor experți în relații internaționale și politici de securitate. În această serie, profesorul de relații internaționale Valentin Naumescu argumentează că, ne place sau nu, trebuie revenit la relațiile cu SUA, cu administrația Trump; securitatea europeană nu poate fi concepută deocamdată fără angajamentul strategic, politic și militar al SUA. Nu există și nu va exista curând un Plan B. Iar Iulian Fota, fost consilier prezidențial pe probleme de securitate, consideră însă că mai degrabă „vom strânge rândurile cu Marea Britanie și Turcia. Clar e o nouă eră. În loc de transatlantic, avem EURO-atlantic. EU first!".