Odată cu o nouă recunoaștere internațională a lui Mircea Cărtărescu, nominalizarea pe lista lungă a premiului Booker International a Solenoidului, gestul academicienilor români de a-l respinge pe scriitorul care face din limba română limba unei literaturi universale pare cu atât mai răuvoitor.
Booker-ul, spre deosebire de Nobel, de pildă, recunoaște valoarea literară majoră a unei cărți, fără nicio influență a altor factori, conjuncturali.
Ce a fost șocant în decizia Academiei Române de a-l respinge pe Mircea Cărtărescu nu stă în votul propriu-zis, ci în înverșunarea de a-l pune la punct pe scriitor, de a-l împinge pe o treaptă mai jos sau măcar de a se cățăra pe umerii lui, pentru a-i ține capul plecat. Aici este miza cazului Cărtărescu la Academie.
Resortul din spatele unor astfel de instincte, pe care le-am mai văzut puse la treabă și imediat după 1990, în cazul Andrei Șerban și tot asta a fost în joc și în cazul Hertei Muller, imediat după decernarea Nobelului pentru literatură, este resentimentul.
Gabriel Liiceanu a spus cândva, dar îl redau inexact, din memorie, că vom fi o societate liberă, sănătoasă, capabilă de bine colectiv atunci când îl vom accepta pe cel mai bun dintre noi, când ne vom bucura, adaug, și când vom căuta să ne împlinim din întâlnirea aceasta cu unul care se dovedește a fi mai bun.
Or, dacă resentimentul este cel care te alcătuiește în relația cu aceia care sunt mai buni ori care primesc o recunoaștere sinceră, spontană, atunci întâlnirea care îmbogățește nu poate să aibă loc.
De aici încolo, totul poate lua o turnură grotescă: cel mai bun trebuie înfierat, compromis, dat în vileag, trebuie să i se dea o lecție publică de umilință. Nu e suficient, așadar, să îl urăști visceral, trebuie să întorci lumii o imagine distorsionată, care să le demonstreze tuturor cum unul dintre ei se arată mai bun decât toți.
De aici până la a-i imputa lui Mircea Cărtărescu o valoare literară mică, de vreme ce nu are mai multe personaje în cărțile lui, pasul e făcut.
Și, totuși, cum e cu putință, te întrebi. În fond, vorbim despre un scriitor a cărui literatură a trecut granițele universalului, care este citită în semnificațiile ei umaniste, nu în granițele unei limbi sau ale unei culturi închise.
În mod normal, în fața unor instincte rele, omul se rușinează și încearcă măcar, în public, să și le netezească. Nu și cazul celor doi care l-au respins pe Mircea Cărtărescu, din contra chiar, șocantă este această dezvăluire nedisimulată a resentimentului. Aici ajungem la una dintre tarele cele mai perfide ale comunismului, trecută și în democrație și alimentată periodic: polarizarea prin ură.
De la privilegiile unora care înlocuiesc drepturile tuturor, la scuipatul aruncat spre Horia Roman Patapievici în plină stradă, de la linșajele televizate de un grotesc absolut la liste cu trădători, amestecați otova, pentru a întreține mirosul de hienă.
Suntem însă blocați în această patrie mare de câteva decenii și realitatea frustă ne-a demonstrat că o instituție mamut, care a preluat și resurse umane, și resurse simbolice, din vechiul regim comunist, nu poate fi reformată din interior.
Este întrebarea lui Gabriel Liiceanu, care schimbă perspectiva și propune o ieșire dintr-un status quo:
„De ce, așadar, să vrei să intri într-un asemenea loc din care, aflându-te și văzând ce se întâmplă, firesc ar fi să vrei să ieși? A fi membru al Academiei, în actuala ei configurație, nu este oare o simplă cocardă nedemnă? De ce să vrei să faci parte dintr-o Academie care, absorbindu-te, te dezonorează în loc să te onoreze? Și cum se face, te întrebi iarăși, că, de 35 de ani, nimeni nu și-a dat demisia din această Academie?
N-ar fi mai bine să desființăm întâi această adunătură incertă iscată din volbura istoriei trecute și prezente și să facem în loc una nouă ca apa neîncepută?”