„N-am nimic împotriva lui Marius Porumb (măcar despre el știu câte ceva, în vreme ce despre doamna Dorina-Elena N. Rusu, membră a secției de istorie, nu știu nimic). Doar că nu pricep mașinăria. În alte cazuri, hărnicia incontinentă pare să țină loc de valoare științifică reală”, scria acum câțiva ani Andrei Pleșu, unul dintre marii absenți dintr-o Academie Română care nu doar că nu a reușit să-și depășească profilul vetust comunist, dar a alunecat tot mai mult într-un naționalist îngust, cu care nici Andrei Pleșu, nici Neagu Djuvara, nici, iată, Mircea Cărtărescu nu s-ar putea împăca.
Zilele trecute, vestea că Mircea Cărtărescu nu a fost primit în Academia Română a creat vâlvă în spațiul public, speculată imediat în registrul care a pierdut România de atâtea ori în ultimii ani: polarizarea, zgomotul de fond care să blocheze orice dezbatere autentică, impulsul necrofagic și demolarea întru demolare, doar pentru că nu putem duce conștiința faptului că există printre noi unii mai buni.
Într-o societate sănătoasă moral, cei mai buni nu ne împovărează pe noi, ceilalți, ci ne ajută să ne ajustăm oglinda și să ne bucurăm colectiv de reușita unuia sau altuia.
Adevărul e că Mircea Cărtărescu nu are nicio nevoie de a fi primit cu onoruri în Academia Română. Profesia pe care o practică cu excelență, și ăsta e un fapt confirmat de critica literară internațională, de traducerile cărților lui, de premiile cu care a fost distins și mai ales de cei care, citindu-i cărțile, se văd în fața unei limbi și a unei tehnici literare desăvârșite sau mai bine zis pe care le vezi desăvâșindu-se pe măsură ce citești.
Dar dezbaterea nu ar trebui să fie despre Mircea Cărtărescu.
E o impudoare să-l fi întrebat dacă se simte ofensat că nu e în Academie, așa cum e un gest de inocență intelectuală să începi să discuți pe Facebook dacă merită sau nu Cărtărescu un fotoliu de membru al Academiei.
Nici Gabriel Liiceanu, nici Andrei Pleșu nu se așază confortabil într-un astfel de fotoliu refuzat lui Neagu Djuvara și cu greu acordat Anei Blandiana.
Mult mai ușor au fost așezați Nicolae Breban și Alexandru Surdu, cândva chiar vicepreședinte al Academiei Române.
O dezbatere cinstită pentru România ar fi cea despre cum și-a purtat Academia în timp trupul gândit în comunism să reflecteze mediocritatea ridicată la înălțimea formidabilului.
"Cu puțin timp în urmă, am aflat de o postare pe Facebook a lui Mircea Cărtărescu, care deplângea absența din Academia Română a unor oameni de cultură, pe care domnia-sa îi socotea eligibili. Printre ei, aveam onoarea să fiu menționat și eu.
"Imaginea mea despre o „operă“ academică nu coincide cu imaginea mea despre lucrările proprii". N-o să credeți, dar exact asta i-am spus academicianului Dan Berindei când, acum câțiva ani, după ce fusesem numit directorul proaspăt înființatului Institut de Istorie a Religiilor, domnia-sa, amabil, mi-a sugerat că ar fi cazul să devin și membru al Academiei care tutela institutul cu pricina.
„Vă mulțumesc, domnule profesor“ – a sunat răspunsul meu – „dar cred că mai am încă de lucru ca să binemerit titlul de «academician».“
„Nu e cazul să vă faceți probleme din acest punct de vedere“ – mi-a răspuns, prea generos, dl Dan Berindei. „Se poate intra în Academie și pentru alt fel de contribuții decât cele strict științifice. Gândiți-vă la Alexandru Bârlădeanu.“ Flatat de o asemenea alăturare, m-am întors acasă încă și mai convins că nu merit…”, povestește tot Andrei Pleșu.
(Cât de ironic trebuie să fi fost să-l vezi pe Dan Berindei atât de confortabil cu propria istorie, după abdicarea morală printre cele mai îngrozitoare din comunism, care a dus la despărțirea iremediabilă a fiului, Mihnea Berindei, de tată.)
Cum se intră însă în Academie și de ce nu e vorba despre o vanitate personală?
În primul rând, propunerile pentru primirea în Academia Română pot fi făcute doar de către „membrii corespondenţi sau titulari ai Academiei, de instituţii de învăţământ superior, de cercetare sau de cultură din România”.
Adică nu trimite Mircea Cărtărescu un CV și o scrisoare de intenție.
Această insinuare face parte din același registru de rea-voință și resentiment care îi face pe unii să ia peste picior, cu năduf patriotard, propunerea lui Mircea Cărtărescu pentru Nobel. Cel mai adesea, sunt cei care nu l-au citit, așa cum nu au citit-o nici pe Herta Muller la vremea ei.
Așadar, se face propunerea, urmează dosarul care va ajunge la secțiile la specialitate. Criteriile sunt descrise în limbaj de lemn, pe site-ul Academiei:
„Printre criteriile ce trebuie avute în vedere, în funcţie şi de domeniul ştiinţific sau cultural, sunt
de considerat: originalitatea, ecoul în comunitate (evaluat prin indicatori scientometrici acolo unde este cazul), reputaţia naţională şi internaţională (premii, titluri, onoruri, implicare organizatorică şi editorială), formarea de şcoli/discipoli, contribuţii la dezvoltarea socio-economică a ţării.
(...) Chiar dacă excelenţa cultural-ştiinţifică este criteriul central şi inalienabil, la primirea de noi
membri în Academia Română este recomandabil să se ţină seama şi de echilibrul pe domenii şi sub-domenii al secţiilor, al Academiei în general".
În şase luni de la primirea unui dosar, secţiile trebuie să comunice, în scris, Cancelariei stadiul în
care se găseşte discutarea candidatului.
Potrivit informațiilor Spotmedia.ro, în acest stadiu s-ar afla dosarul Mircea Cărtărescu, laolaltă cu alte dosare, pentru că locurile în Academie sunt limitate.
Dar, vorba lui Andrei Pleșu, dacă e pentru statut social, se pot inventa Academii.
„E drept, sunt destui care, negăsind un loc liber în Academia propriu-zisă sau nemulțumiți să fie academicienii unei singure academii, au inventat și altele și, când s-a putut, s-au înscris în toate. Avem și o misterioasă Academie de Științe ale Securității Naționale (cu figura fondatoare a marelui Gabriel Oprea) și avem și Academia Oamenilor de Știință din România (150 de membri titulari), în faldurile căreia își împart „meritele“ științifice Ecaterina Andronescu și Theodor Meleșcanu, Ion Iliescu, Ion Cristoiu și, last but not least, inconturnabilul Răzvan Theodorescu”.
Într-o discuție pe care am avut-o cu Nicolae Manolescu, publicată într-o anchetă mai amplă de News.ro în 2016, acesta aminteşte că el însuşi a fost cel care l-a propus pe Andrei Pleşu, fără a avea succes: ”Eu l-am propus pe Andrei Pleşu, de nu ştiu câte ori, pe Balotă, care a murit între timp. Nu a trecut, pentru că nu a trecut.”
Despre cum s-a primenit Academia Română după perioada comunismului, Nicolae Manolescu admitea că o lustraţie era aproape imposibilă, de vreme ce membrii instituţiei sunt aleşi pe viaţă: ”Fiind pe viaţă, nu prea puteai să îi afară”.
”Au murit personalităţi de prim rang în diferite domenii, în arheologie, de pildă, nu au fost primiţi pentru că s-au opus arheologii din Academie, care sunt nişte mediocri. /.../ Îmi poate defini cineva ce înseamnă operă de excepţie, adică excepţionalul? Nu poate”, spunea criticul literar.
Academicianul Ionel Haiduc, fost preşedinte al Academiei Române, a comentat, şi el, în aceeași anchetă, modalitatea în care Academia Română primeşte noi membri și de ce Neagu Djuvara a rămas un mare absent:
”Domnul Djuvara nu ştiu ce operă ştiinţifică are, istorică. A scris în ultima vreme cărţi, dar mai mult de popularizare decât de analiză ştiinţifică, bazată pe documente. Istoricii scriu pe bază de documente, nu e chiar aşa de simplu, doar pe baza unor păreri personale să interpretezi istoria”, a spus Ionel Haiduc.
Academia Română e printre instituțiile nereformate, transportate practic în postcomunism cu tot ce era în ele, condusă de istoricul Ioan Aurel Pop, și absentă din dezbaterile de idei din România sau din lume.
O soartă pe care o repetă astăzi Institutul Cultural Român care, după o etapă de deschidere, în mandatul lui Horia Roman Patapievici, nici el membru al Academiei, a fost revalorizată politic, ca sinecură de recompensă pentru loialii Puterii.