Știm rezultatele alegerilor legislative din Franța, dar încă nu știm cine va guverna.
Cele două tururi de scrutin organizate pe 30 iunie și 7 iulie au evidențiat un peisaj confuz, iar formarea unui nou guvern pare o chestiune dificilă, în condițiile în care nimeni nu deține majoritatea absolută, iar președintele Republicii are un rol central.
În orice caz, președintele Macron a semnalat faptul că noul guvern va fi învestit după încheierea Jocurilor Olimpice de la Paris (26 iulie – 11 august).
În cele ce urmează vor fi oferite, fără ambiții analitice, câteva elemente ce se pot dovedi utile în conturarea tabloului de moment în politica franceză.
Convocarea alegerilor legislative
În Franța, alegerile legislative tind să reprezinte instrumentul prin care un președinte nou ales își configurează majoritatea parlamentară, astfel că ele sunt organizate de regulă la câteva luni după prezidențiale.
Trebuie să ne întoarcem în 1997 pentru a găsi un scrutin convocat la mijlocul unui mandat prezidențial – primul mandat al lui Jacques Chirac (1995-2002). Ulterior, cel de-al doilea mandat Chirac, apoi Nicolas Sarkozy, François Hollande și cele două mandate succesive ale lui Emmanuel Macron au inclus, toate, reînnoirea legislativă amintită mai sus.
A fost și cazul actualului mandat Macron: în aprilie 2022, președintele reales a eșuat în încercarea de a-și consolida puterea printr-o nouă majoritate absolută în Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului.
Coaliția centristă pe care o patronează, „Împreună pentru Republică” (Ensemble pour la République), a format două guverne minoritare succesive, ambele funcționând pe baza unor acorduri punctuale cu alte formațiuni, în primul rând cu dreapta tradițională (Republicanii).
Erodarea politică a fost, probabil, mai rapidă în asemenea condiții, ceea ce explică decizia președintelui Macron de a convoca noi alegeri, în această vară.
În mediile politice franceze și internaționale există încă discuții despre oportunitatea acestei decizii, dar, în esență, pare din ce în ce mai bine înțeleasă nevoia președintelui Macron de a provoca un șoc în sistem.
Altfel, probabil că procesul de erodare a centrului politic ar fi continuat, în paralel cu o inevitabilă demoralizare și demobilizare a militanților.
Exista riscul ca autoritatea președintelui să intre într-un declin accelerat, iar întregul său proiect – crearea unui centru semnificativ și autonom în politica franceză – să fie compromis, odată cu plecarea domnului Macron de la Palatul Élysée.
Competitorii
Alegerile legislative din Franța creează întotdeauna un peisaj complex, pentru că vorbim de competitori numeroși și fluizi – spre exemplu, există partide legal înregistrate care sunt formațiuni-satelit ale altor partide mai mari sau chiar componente ale acestora din urmă (aceasta este și o modalitate prin care se ocolesc restricțiile de finanțare a campaniei).
Sistemul de vot în două tururi, în circumscripții uninominale, permite și intrarea în Parlament a unor candidați independenți sau a unor micropartide.
Însă, în esență, legislativele din această vară au reprezentat o competiție între patru tabere semnificative. Alianța centristă „Împreună pentru Republică” este o structură plurală construită în jurul partidului domnului Macron, „Renașterea” (Renaissance), care o domină cu autoritate.
O prezență semnificativă este „Orizonturi” (Horizons), partidul fostului premier Édouard Philippe, creat de acesta pentru a întări componenta de centru-dreapta a taberei lui Emmanuel Macron.
Cea de-a treia grupare cât de cât autonomă este Uniunea Democraților și Independenților (UDI), formațiune de centru-dreapta care a intrat în „grupul Macron” după ce anterior fusese aliată cu dreapta tradițională.
În fine, trebuie menționată și o formațiune cu istorie ceva mai îndelungată: Mișcarea Democrată (MoDem) condusă de François Bayrou. MoDem este un partid de calibru redus, dar care este succesorul legal al vechii alianțe centriste Uniunea pentru Democrația Franceză (UDF), din rândul căreia a provenit Valéry Giscard d’Estaing, fost președinte al Republicii în anii 1970.
Cea de-a doua tabără semnificativă este cea de stânga, Noul Front Popular (NFP), un nume ales pentru a crea o conexiune între eforturile de a bloca extrema dreaptă de astăzi și lupta politică a stângii antifasciste din a doua jumătate a anilor 1930 (Frontul Popular).
ASTĂZI PE SPOT:
Ca și Ensemble, NFP este o alianță vastă ce include partide mari și mici, naționale sau cu baze teritoriale mai restrânse.
Există patru actori politici importanți: socialiștii (PSF), comuniștii (PCF), ecologiștii (LE) și „Franța Nesupusă” (La France Insoumise – LFI). Aceasta din urmă, condusă de Jean-Luc Mélenchon, etichetată ca fiind populistă de stânga, avansează de fapt un amestec original de ideologii și atitudini din spectrul stângii radicale și, foarte important, se dovedește a fi cea mai puternică dintre componentele NFP, în plan electoral.
Dreapta tradițională neogaullistă („Republicanii”) a fost un alt jucător important în acest scrutin, chiar dacă s-a clasat doar pe locul patru, din punct de vedere al mandatelor. Partidul s-a confruntat chiar înainte de alegeri cu „puciul intern” al liderului său, Éric Ciotti, care a încheiat o alianță cu extrema dreaptă fără a parcurge etapele normale al unei consultări interne.
Dar, chiar dacă aspectele procedurale vor fi tranșate mai târziu în instanță, ceilalți lideri ai partidului au fost capabili să reacționeze rapid și să prezinte candidați.
În fine, „Reunirea Națională” (Rassemblement National – RN), partid dirijat politic de doamna Marine LePen, dar condus oficial de Jordan Bardella, este de multă vreme subiectul numărul unu în politica franceză.
Situat la extrema dreaptă și exclus de aproape toți ceilalți actori politici din „arcul republican”, RN a înregistrat în ultimii ani un avans notabil în opțiunile electoratului. Încercările de a ieși din izolare au eșuat până acum, dar acordul cu tabăra Ciotti – chiar dacă nu a dat rezultate spectaculoase – ilustrează foarte bine modul în care RN încearcă să-și maximizeze potențialul.
Rezultatele: succesul barajului republican
După cum se știe, francezii își aleg Adunarea Națională (camera inferioară a parlamentului) printr-un sistem electoral majoritar în circumscripții uninominale, desfășurat în două tururi.
Câștigă mandatul din primul tur candidatul care obține cel puțin jumătate plus unu din voturile valabil exprimate, cu condiția ca această cifră să reprezinte cel puțin 25% din totalul alegătorilor cu drept de vot din respectiva circumscripție.
În cazul în care mandatul nu este atribuit din primul tur, se organizează un tur secund la care pot participa toți candidații care obțin peste 12,5% din totalul alegătorilor cu drept de vot. Așadar, în cazul unei prezențe ipotetice de 50% în acea circumscripție, un candidat s-ar putea califica cu un scor de 25% din voturile valabil exprimate.
Cu alte cuvinte, n-ar surprinde pe nimeni dacă în turul secund ar avea drept să participe trei persoane – iar dacă prezența este și mai mare (cum a fost cazul duminică, 7 iulie) chiar patru candidați. În fine, în turul secund câștigă, simplu, candidatul care obține cele mai multe voturi.
Însă în Franța funcționează de multă vreme – și a devenit o veritabilă instituție – mecanismul desistării. Un candidat care ar avea dreptul să participe în turul doi decide, totuși, să nu se înscrie, recomandând simpatizanților săi să voteze cu un alt partid, apropiat sau măcar compatibil ideologic cu cel al candidatului retras.
Totul se petrece pentru a evita ca victoria în turul secund să revină reprezentantului altui partid, mai îndepărtat ideologic sau chiar „nefrecventabil”.
Sistemul a funcționat bine în perioada post-gaullistă, când turul secund oferea șansa reunirii celor două mari curente: stânga (PSF, Partidul Comunist – PCF și Radicalii de stânga), respectiv centru+dreapta (Adunarea pentru Republică – RPR, dreapta, Uniunea pentru Democrația Franceză – UDF, o coaliție de centru-dreapta).
A funcționat bine, dintr-un alt unghi, și după ce a început ascensiunea extremei drepte (Frontul Național – FN, denumire schimbată de doamna Marine LePen în Reunirea Națională – RN). Astfel, turul secund oferea șansa „barajului republican” în fața extremei drepte, prin desistarea candidaților fără prea multe șanse în favoarea celor capabili să-i învingă pe reprezentanții FN / RN.
Așa s-a întâmplat la 7 iulie, în turul secund al legislativelor. Cei mai mulți dintre candidații RN și ai taberei Ciotti s-au confruntat în turul secund cu „baraje” construite prin desistare.
Nu a fost un mecanism care să funcționeze perfect, dar, în esență, a dat rezultate. Între candidații NFP și cei ai coaliției pro-Macron „Împreună pentru Republică” au avut loc numeroase asemenea aranjamente – e drept, tabăra prezidențială nu a retras candidații dacă din partea NFP se afla în cursă un reprezentant al Franței Nesupuse.
Dar, chiar și așa, formațiunea președintelui a acționat în baza unei ierarhii a pericolelor: cel mai mare, de departe, era extrema dreaptă; abia apoi venea Franța Nesupusă, în privința căreia nu s-a mers până-ntr-acolo încât să i se nege apartenența la arcul republican. Un aranjament similar a existat, în multe circumscripții, și între „Împreună pentru Republică” și dreapta tradițională, „Republicanii”.
Astfel se explică incapacitatea RN de a converti într-un număr rezonabil de mandate numărul mare de voturi obținut și în turul secund, după ce cu o săptămână în urmă își dominase clar adversarii, la capitolul voturi. Dar, după cum știm, performanța în alegerile legislative este evaluată în termeni de mandate.
Trecând la cifre, să observăm că raportul de forțe între principalele blocuri este bine descris de circumscripțiile câștigate sub „steagurile” celor patru competitori importanți: 178 (NFP), 150 („Împreună pentru Republică”), 125 (RN), 39 (Republicanii).
În realitate, acestor nuclee de deputați li se adaugă un număr limitat de mandate obținute sub alte sigle: spre exemplu, socialiști care au candidat separat de NFP sau reprezentanți ai partidului lui Édouard Philippe care nu au folosit cupola alianței pro-Macron și așa mai departe. Dar raportul de forțe nu se schimbă semnificativ, el ilustrând o majoritate relativă a stângii, pe un fond de pronunțat echilibru.
Citeşte integral analiza scrisă de Lucian Dumitru Dîrdală Franța: competiția politică preolimpică pe CentrulPolitic.ro