Pe hârtie, ce a obținut președintele Emmanuel Macron cu mutările radicale, dizolvarea Parlamentului, alegeri anticipate și izolarea extremei drepte, e la potențialul maxim, cu variabilele date, dar asta nu înseamnă că o criză majoră va putea fi evitată.
A câștigat mutarea de șah a președintelui Macron sau a pierdut Marine Le Pen, și după un duel cu Kylian Mbappé, fotbalistul care denunță pericolul dreptei radicale și pe care Le Pen a ținut să-l pună la punct?
La două zile de la alegerile din Franța, soldate cu o trecere a extremei drepte a lui Marine Le Pen pe locul al treilea, scenariile înclină mai degrabă spre guvernare de criză, cu prețuri în creștere și reforme ținute în așteptare.
Profesorul de științe politice Andrei Țăranu alege tonul moderat atunci când analizează alegerile din Franța: veștile nu sunt tocmai bune, pendularea între extrema dreaptă și extrema stângă arată criza partidelor tradiționale și a modelului reformist al lui Emmanuel Macron, acum prins la mijloc. O guvernare de criză, spune Țăranu în interviul pentru spotmedia.ro, o va ajuta tot pe Marine Le Pen, pentru alegerile prezidențiale. Totuși, e de remarcat că frontul de stânga care a câștigat nu e unitar și merge de la stânga clasică la Melenchon și stânga extremă.
Dar cum a ajuns Franța în această pendulare între extremisme?
Modelul lui Macron s-a cam terminat, nu a câștigat nimeni și asta e o veste rea
Domnule profesor Adnrei Țăranu, am văzut rezultatele din Franța. De fapt încă nu știm dacă am văzut rezultatele din Franța finale, cât cele de dinainte de calculele matematice. Avem o veste bună sau o veste rea, cine a câștigat în Franța?
N-a câștigat nimeni în Franța. Vestea este rea din punctul meu de vedere, pentru că dacă e să vorbim în termen de câștig și pierdere, putem spune fără de îndoială că Emmanuel Macron și modelul democratic pe care acesta și-l propunea s-a cam terminat. Există o perspectivă asupra democrației, cea mai veche de fapt dintre ele, care spune că există o elită politică tot recirculă, și ea își schimbă sigur valențele din când în când, mai ales în urma unor schimbări dramatice războaie, pandemii ș.a.m.d., dar în esență, principiile acestei elite rămân cam aceleași. Or această elită a fost numită inițial de Sartori și după Sartori, de diverși alții, partitocrație.
Adică având în vedere că partidele sunt structura energetică a democrației, ele preiau din societate informațiile și dorințele și lucruri importante ale societății, le transformă în politici publice și pe baza acestor politici publice obțin niște suport sau lipsă de suport și intră în următoarea competiție electorală, totdeauna ele fiind reprezentantele grupurilor sociale pe care doresc sau reușesc să le reprezinte. Problema este că în Franța acest model partinic a fost oarecum diferit aproape întotdeauna. Și asta pentru că partidele franțuzești, mai ales după 1968, au fost profund ideologice și au fost niște partide care reprezentau niște grupuri aparent fixe.
Modelul ăsta franțuzesc, după 1990 a devenit destul de atractiv pentru diverse alte țări din Europa Centrală și de Est. Paradoxal, nu în România, cea mai francofonă dintre ele. Noi am preluat doar o parte din sistemul semiprezidențial francez. E important că introducem aici sistemul semiprezidențial, pentru că partidele astea depindeau de președinte și președintele era de game maker. Partidele erau king maker și apoi acest rege republican, cum este numit președintele Franței, organiza politica internă și externă a Franței. Asta a condus la un sistem foarte complicat, pentru că partidele s-au tot modificat.
Președintele părea oarecum imuabil și scopul politicii era să facă președintele. După ce făcea președintele, el demitea Parlamentul, își obținea o majoritate personală, care majoritate personală devenea cea care dădea guvernul și acest guvern al președintelui, dacă nu se întâmplau niște accidente de parcurs, era cel care îl reprezenta pe președinte în raport cu populația.
Cum s-a stricat echilbrul partidelor în Franța: stânga a migrat spre extrema dreaptă
La un moment dat s-a întâmplat ceva și asta s-a întâmplat încă pe vremea lui Chirac. Începând cu 2002, stânga franceză a început să se mute înspre extrema dreaptă cu o viteză incredibilă și toți cei care înainte votau partidele comuniste s-au mutat cu arme și bagaje înspre partidul de atunci, Frontul Național.
A fost, dacă vreți, momentul în care s-a produs dezechilibrul major între partidele politice franceze. Doar că elita de care vorbeam la început fie nu a înțeles, fie s-a prefăcut că nu înțelege ce se întâmplă. Fapt este că, cel puțin în perioada lui Sarkozy și a lui Segolene Royal a funcționat pe principiul business as usual. Era evident că presiunea dinspre extrema dreaptă devine tot mai puternică.
Ce înseamnă această extremă dreaptă? În primul rând, o mișcare care atunci se chema Frontul Național, transformat apoi în Reuniunea națională și care era și a fost dintotdeauna eurosceptică, deloc încântată de apartenenta Franței la Uniunea Europeană și în special la zona euro, deloc încântată de raportul cu Germania și de faptul că Franța în concertul european și-a pierdut destul de tare vocea culturală, lingvistică, chiar politică.
Macron, prima breșă populistă de centru
Venirea lui Macron este prima breșă populistă în democrația franceză, a fost primul populist de centru, dacă vreți.
Macron a făcut astfel încât să câștige personal și într-un timp foarte scurt a făcut un partid complet nou, din bucățile partidelor mainstream care s-au dus într-un alt proiect politic, un model care încerca să împace și planurile sociale, dar și ambițiile economice ale Franței.
Franța a vrut acest lucru, ca să poată să aibă un alt tip de dialog cu Germania. Adică să-i spună Germaniei: uite, noi suntem acum într-adevăr o putere economică europeană și această putere o vom juca împreună. Ăsta a fost pariul lui Macron. Și pentru asta a introdus niște elemente să spunem ideologice și sociale foarte importante. Pe de o parte de factură ecologică, să scadă pe cât se poate amprenta de carbon. Aduceți-vă aminte că ultimul tratat de ecologie este semnat la Paris, inclusiv de Obama.
Șoferii români detașați și pensiile muncitorilor francezi
Asta a condus la creșterea prețului gazelor și al motorinei, ceea ce au condus la apariția primelor forme de veste galbene și apoi au început să iasă la suprafață marile probleme ale Franței, printre care acei muncitori detașați, în special șoferi români, care erau trimiși să lucreze în Franța pe diurnă, în timp ce sistemul lor de asigurări de sănătate, în România, în special, era la nivelul salariului minim.
Și atunci oamenii ăștia se bucurau de niște bani mai mulți pentru moment, dar știau că la bătrânețe vor fi într-o situație absolut precară. În timp ce muncitorului francez, chiar dacă avea bani mai puțini în momentul ăsta, i se pregătea o stabilitate financiară în viitor. Mai ales că în cazul muncitorului francez, viitorul ăsta venea mai repede decât pentru muncitorul român, pentru că ieșea la pensie la 60, maximum 62 de ani.
Or, aici au început să apară multe alte probleme peste care s-a adăugat pandemia.
A fost biletul de intrare pentru al doilea mandat. Macron a fost, fără îndoială, extraordinar de bun din punct de vedere politic; economic, lucrurile nu mai stăteau așa de bine ca imediat după Brexit și pariul pe care îl făcuse nu s-a împlinit. Și Franța este o țară în care prețurile sunt exagerat de mari, incredibil de mari comparativ cu vecina sa, Italia, de exemplu, sau vecina sa, Germania.
Vorbind cu intelectuali francezi, cu toții spuneau de sistemul mult prea autoritar construit de Macron, deciziile autarhice pe care le ia privind vârsta de pensionare, reforma educației.
Pe cineva din mediul rural poate nici nu-l interesează reforma educației. Dar faptul că el ajunge să plătească taxe de până la 62% din venituri, evident că îl îngrozește. 62% care în ultima vreme nici nu i se mai întorc, nici în sănătate, nici într-o mulțime de lucruri.
Și asta a generat polarizarea în interiorul societății. Apoi, așa cum foarte bine ați menționat, această obsesie reformistă a lui Macron, care se numește macronism. În primul rând, ideea lui foarte veche de schimbare a sistemului de pensii, care este logic absolut inteligibilă. Ai o populație care îmbătrânește și Franța este țara care are totuși cea mai bună demografie. Macron a vrut să facă și a făcut o lege prin care a urcat în următorii 5 ani la 62 de ani, apoi de la 62 ar fi urmat să se ajungă într-o altă etapă la 64 ș.a.m.d.
Or, oamenii au zis că taxele sunt foarte mari, când o să apucăm noi să ne mai bucurăm de pensie, dacă o să ne duci până în pragul cimitirului, noi fiind în continuare la muncă?
Plus criza tinerilor de atunci și astăzi, deja maturi, elevi care s-au confruntat cu primele bacalaureate macroniene, plus vârsta de pensionare și o să vedeți de ce societatea franceză s-a polarizat atât de mult la extreme, la stânga și la dreapta. La dreapta era evident, dat fiind numărul enorm de persoane care trăiesc în precaritate și nu se mai regăsesc în stânga și care vor să scape de Uniunea Europeană, de migranți, care sunt supărați pe toată lumea.
Și vor soluții foarte rapide, de tip ghilotină.
Un iacobinism care poate nu-i cu sânge neapărat, dar este cu violență simbolică cât se poate de multă.
Cazul stângii mai complicat. Ai France Insoumise, extremă. Melenchon este mai aproape de comunism, dar cu niște propuneri care, paradoxal, sunt foarte asemănătoare cu cele de la RN. Avem un Partid socialist, care a fost marele perdant în fața lui Macron și care, iată, acum a scos un număr semnificativ de fotolii parlamentare, care este condus de Raphael Glucksmann, fiul lui Andre Glucksmann, unul dintre marii intelectuali de stânga.
Întrebarea e dacă a pierdut cumva acum Le Pen, pentru că Macron a fost mai inteligent sau pentru că a lovit în Mbappe, fotbalistul francez căruia i-a dat o replică în această linie a imigranților, care trebuie să țină vocea jos.
Absolut în linia a doua. Macron s-a așteptat să iasă altceva, nu să fie prins la mijloc între două forțe care sunt centripete și care încearcă să se elimine una pe alta. Centrul în clipa de față nu va putea să facă alianță cu niciunul. Poate să-i rupă pe socialiști și tot n-au majoritate.
Marine Le Pen vrea criză. Macron, prins la mijloc
Mai plauzibil este scenariul de criză?
Unul de criză doi sau trei ani, până la următoarele alegeri prezidențiale. Asta și-ar dori Marine Le Pen. Guvernările de criză sunt niște guvernări în care nu poți să faci reforme.
De-asta nu cred că a făcut deloc bine Macron. Și am impresia că nu sunt singur.
Cred că nimeni nu-și de seama în momentul ăsta în care vorbim care vor fi liniile pe care să și le asume Macron. Dar la nivelul Uniunii Europene el nu va putea să propună mare lucru, pentru că ar putea fi boicotat acasă.
Faptul că extrema dreaptă nu e unită folosește liberalismului clasic. Cu cât e dreapta extremă mai fragmentată, cu atât mainstreamul poate face agenda.
Doar că mainstream-ul ar trebui să se definească suficient de repede, să nu se trezească că face pași sau preia discursul dinspre extrema dreaptă. Uitați-vă că, cel puțin pe tema migrației, am avut un CSU în care nu-ți dădeai seama dacă e AfD sau marele partid creștin-social din Bavaria. Aici avem noi niște probleme foarte serioase cu dreapta mainstream, care, chiar fără să aibă probleme, este speriată prea tare de extrema dreaptă.
Însă la nivel european, dezechilibrul este legat de acest binom franco-german. Nu-mi dau seama când și cât de repede Emmanuel Macron se poate întoarce la masa negocierilor cu Germania și să facă niște proiecte comune pentru Uniunea Europeană.
Toată lumea, de la Putin la Ciolacu, își cumpără bilete la spectacolul din SUA
Cine va reuși totuși în Uniunea Europeană să dea tonul, în condițiile în care nici Statele Unite nu stau foarte bine? O posibilă revenire a lui Trump va pune cumva NATO în discuție și se așteaptă ca Uniunea Europeană să preia această direcție a NATO. Cine din Uniunea Europeană?
Probabil că toată lumea va aștepta în noiembrie și alegerile din Statele Unite. Din punctul ăsta de vedere, toată lumea își cumpără bilete la spectacol, si Putin, și Jinping, și Ciolacu. Toți așteaptă să vadă cum se aranjează apele la Washington ca să știe cum își încep discursul aici, pe teritoriul european. Observați și ați scris dumneavoastră foarte bine că alegerile europarlamentare nu s-au terminat și probabil că nu se vor termina nici în toamnă, pentru că încă, iată, au loc acorduri fine. Pleacă unii, apar noi alianțe, grupurile se demantelează.
Și atunci sigur că toți vor aștepta să vadă cum apune soarele la vest, în Occidentul american.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech