Anul 1812: Congresul SUA declară război Regatului Unit al Marii Britanii. A fost prima dată când Statele Unite au declarat război altei țări, iar votul în Congres a fost cel mai strâns vot în favoarea unei declarații de război din istoria SUA.
Conflictul a pornit de la o blocadă navală impusă de Marea Britanie în Atlantic, pentru a împiedica actele de comerț cu Franța bonapartistă, cu care se afla în război. Statele Unite contestau această practică, ilegală în raport cu dreptul internațional.
Conflictul s-a stins fără vreo modificare teritorială după ce Franța a fost învinsă, iar Napoleon exilat definitiv pe inospitaliera insulă Sfânta Elena.
Anul 1815: Bătălia de la Waterloo (Belgia), în urma căreia Napoleon I, împărat al Franței (1804-1814 și 1815), a fost înfrânt de armatele anglo-prusace și a pierdut definitiv tronul țării sale.
Totuși, în ciuda evidentei înfrângeri în această ultimă bătălie a lui Napoleon, unii memorialiști pun la îndoială că l-ar fi înfrânt vreodată vreo armată, ci numai natura. La Moscova, l-a doborât iarna rusească, iar la Watterloo l-a terminat ploaia de peste noapte, care i-a înglodat terenul paralizându-i cavaleria, plus soarele, ivit strălucitor în zori, parcă anume ca să le orbească francezilor ochii, în timp ce inamicilor le lumina doar cefele.
Frumoase metafore, fascinantă imaginație, interesantă logică, dar, în cazul Watterloo, istoria punctează câteva momente certe:
• Armatele Coaliției erau aproape de două ori mai numeroase decât cea franceză.
• Atât prusacii, cât și englezii au avut timp să studieze strategiile, tacticile și cutumele de luptă ale lui Napoleon din trecut, suficient, ca să știe cum să se ferească într-o nouă confruntare.
• În tabăra franceză, entuziasmul a scăzut simțitor și nici obiectivul războiului nu mai era clar.
• Există suspiciuni de trădare a mareșalului marchiz de Grouchy, căruia Napoleon îi trimisese ordin să intervină imediat. Dar mareșalul n-a reacționat. Oare să nu fi transmis ordinul ofițerul căruia împăratul i-a dat această însărcinare? Sau, poate vreun glonț rătăcit a ucis curierul pe drum? Sau, încă, poate chiar de Grouchy nu s-a supus, nesocotind ordinul primit?
• Nu există răspuns la aceste întrebări. Dar bate la ochi faptul că, după sfârșitul războiului, mareșalul marchiz de Grouchy a fost bine primit de regimul restaurației, încărcat cu onoruri, funcții și chiar decorat de rege, pentru „servicii aduse patriei”.
În orice caz, mai toți istoricii opinează că deznodământul de la Watterloo n-a fost produs de altceva, decât numai de faptul că paharul s-a umplut și, deci, aventura s-a terminat.
Anul 1910: A avut loc primul concurs european de aviație. Traseul a cuprins 19 orașe din Franța, Olanda, Belgia, Anglia. A început la 18 iunie și s-a încheiat la 7 iulie.
Anul 1917: S-a născut Titu Maiorescu, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, scriitor și politician român, fost prim-ministru al României, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate marcantă în mediul de cultură românesc de la sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea.
Cu toate acestea, Titu Maiorescu este personalitatea cea mai controversată a spațiului cultural românesc din ultimele două secole.
Este apreciat pentru publicațiile și prelegerile sale, ținute nu numai în țară, ci și în țări precum Germania și Franța, unde a fost de asemenea elogiat. S-a bucurat de respectul unei generații la a cărei formare a contribuit de la înălțimea catedrelor unde a predat ca profesor. A beneficiat totdeauna de prețuirea contemporanilor pentru prezența sa mereu activă în viața societății, în politica țării și în funcțiile oficiale pe care le-a ocupat.
Dar, în același timp, i s-a reproșat lui Maiorescu răceala față de cei din jur, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat. A ajuns celebră în acest sens aprecierea istoricului Nicolae Iorga cu privire la Titu Maiorescu: „Lângă dânsul, nimănui nu-i este nici cald, nici frig”.
I s-au mai reproșat multe cu privire la viața sa privată. Pe de o parte, aceasta este bogată în aventuri amoroase, plus o căsătorie cam grăbită, apoi, devenind director al Școlii Centrale de fete din Iași, inamicii politici au răspândit vestea că ar fi prea familiar cu elevele, scandalul incriminând-o la un moment dat și pe eleva Veronica Micle. A ajuns să fie judecat la Curtea Criminală din Iași, unde Maiorescu a fost, în cele din urmă, achitat.
Pe de altă parte însă, tot inamici politici l-au acuzat pe față că ar fi misogin, iar Maiorescu le-a dat apă la moară, chiar prin unele declarații ale sale. Căci, de exemplu, iată ce spunea într-o conferință din 1882, ținută la Ateneul Român:
„Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? (…) Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.
Fiește, nu este rolul celor de față să judece oamenii. Atâta am vrut să subliniez încă o dată, cât de controversată poate fi o personalitate, care totuși ocupă un loc de frunte, cel puțin în istoria literaturii române.
Anul 1925: S-a votat În România Legea pentru reglementarea repausului duminical și a sărbătorilor legale. Poate nouă, la civilizația noastră de astăzi, nu ne vine să credem că, până acum un veac, nu exista noțiunea de weekend. Exista numai munca non stop, afară de cazul când, pe criterii religioase, nu juridice, unii patroni îi lăsau liberi duminica pe angajați, ca un fel de „treacă de la mine”.
Asta în practică. În principiu, duminica liberă a fost instituită chiar de biblie, unde însuși Cel de Sus sugerează că, după o săptămână de muncă, o zi de odihnă este binevenită. Ceva mai târziu, în anul 321 d.Hr, împăratul Constantin cel Mare a stabilit prin lege acordarea zilei libere de duminică, numită și Dies Solis, adică Ziua Soarelui.
Dar legea nu pedepsea în niciun fel pe cel care nu se conforma. Sub acest aspect, reglementările au început abia în secolul trecut, iar mai recent a venit și ideea weekendului de două zile. Plus, și mai recent, se studiază chiar weekendul de trei zile.
Anul 1936: Moare scriitorul rus Maxim Gorki (pe numele său Alexei Maximovici Peșkov), considerat a fi fondator al realismului socialist în literatură și recunoscut activist politic.
Cine citește biografia scriitorului observă ușor că a încercat să se afirme în Occident, a călătorit, s-a stabilit într-o vreme în Italia, dar, în cele din urmă s-a întors în URSS (se pare că la invitația lui Stalin personal, cu care se cunoștea).
După ce s-a pus cu profesia în slujba regimului, a fost decorat cu Ordinul Lenin și i s-a dat o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, în zilele noastre devenită Muzeul Gorki), și o casă de odihnă într-o zonă rezidențială din afara Capitalei. Astăzi, una dintre străzile centrale ale Moscovei, fosta Trevskaia, a primit numele lui, la fel ca și orașul său natal
Anul 1940: Al Doilea Război Mondial: Generalul francez Charles de Gaulle cere compatrioților săi, în cadrul unei emisiuni transmise de postul de radio BBC, să continue lupta (Apelul din 18 iunie, difuzat de postul de radio Londra).
Anul 1951: A început deportarea în Bărăgan a persoanelor care locuiau până la 25 km distanță de granița României cu Iugoslavia. Nu e glumă, este un adevăr crunt: o lege cu caracter special și nepublicată, autoriza guvernul să evacueze populația locuitoare, aflată în respectiva zonă.
Fără niciun preaviz, fără vreo procedură judiciară și chiar fără vreun ordin scris, respectivii erau ridicați de acasă, transportați la gară și urcați în vagoane cu destinația Bărăgan. Aici, pe un câmp gol, erau depozitate materiale de construcții: ciment, nisip, balast, cărămzi, cherestea, var și multe altele. Li se spunea: „Aveți aici de toate ca să vă construiți case. Grăbiți-vă, până nu vine ploaia”.
După câțiva ani, urmând o oarecare perioadă de destindere, au fost „eliberați” cu toții.
Anul 1976: În cadrul unei ceremonii oficiale, a fost pusă piatra de temelie a extinderii Combinatului de utilaj greu din municipiul Cluj-Napoca.
Anul 1977: Iustin Moisescu a fost recunoscut de Nicolae Ceaușescu ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind al patrulea patriarh al BOR (1977-1986). I-a urmat patriarhul Teoctist, un aservit al regimului ceaușist, cel care îi trimitea dictatorului scrisori ditirambice, cu numai puțin timp înainte ca dictatorul să ajungă la Târgoviște.
Anul 2000: Al doilea tur de scrutin al alegerilor locale. Prezența la urne a fost de 46,93%. Au fost aleși primarii din 2.249 de localități. Primăria Generală a Capitalei a fost câștigată de Traian Băsescu, iar majoritatea în consiliul municipal îi revenea PSD.
Anul 2000: A fost fondat postul independent de radio "Vocea Basarabiei".
Anul 2006: Moare Gică Petrescu, interpret român de muzică ușoară și de petrecere, personalitate emblematică din lumea muzicii din secolul al XX-lea.
Ca să nu strâmbe din nas unii, precizez că toate acestea nu sunt ceea ce numim astăzi manele. Sunt melodiile (foarte inspirate, merită ascultate) pe ale căror ritmuri au dansat cândva bunicii celor care citesc aceste rânduri și poate chiar străbunicii lor, ascultând vocea de aur a lui Gică Petrescu.
Poate unii nu știu că Gică Petrescu a refuzat să-și desăvârșească glasul ca să poată accesa opera sau opereta. A preferat să fie ascultat de publicul teatrelor de estradă sau al restaurantelor de lux, unde vocea sa de tenor liric a cucerit emoțiile multor ascultători și chiar inimile multor ascultătoare.
Cu siguranță a cucerit inimile dar, dacă a tras și vreun folos de pe urma cuceririlor, asta rămâne discutabil, căci Gică Petrescu a fost căsătorit o singură dată, căsătoria lui a fost una solidă, care a durat 34 de ani, până i-a murit soția, scriitoarea Cezarina Moldoveanu. După moartea soției sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să mai susțină spectacole.
Ajunsese deja consacrat cu titluri, din care amintesc câteva, măcar pentru cei nostalgici: „Uite-așa aș vrea să mor”, „Căsuța noastră”, „Du-mă acasă măi tramvai”, „Asta-seară nimeni să nu doarmă”, „Dă-i cu șprițul pân-la ziuă”, „Ia mai toarnă un păhărel”.
Citesc într-o enciclopedie că, pe Gică Petrescu l-a definit o carieră de peste șapte decenii de activitate, perioadă în care și-a constituit un repertoriu muzical remarcabil prin bogăție și diversitate: un adevărat record de peste 1.500 de melodii cântate, unele dintre acestea fiind compoziții proprii. A fost unul dintre cei mai cunoscuți, apreciați și populari soliști vocali din România secolului XX.
Am aflat cu mâhnire în ziua de 18 iunie 2006 știrea că a murit Gică Petrescu, la vârsta de 91 de ani. Vecinii din bloc l-au găsit mort în apartamentul său din bulevardul Elisabeta, unde unul din cei mai populari artiști ai țării locuia singur.
Anul 2016: Moare Mircea Chiorean, medic și profesor universitar român, co-fondator al Serviciului Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD).
Anul 2022: Moare Iulia Buciuceanu, solistă română de operă și lied (mezzo-soprană), sora cunoscutei actrițe Tamara Buciuceanu, amândouă originare din Basarabia interbelică.
Iulia Buciuceanu a cântat pe scenele operelor din țară, dar și pe alte scene de pe alte meleaguri.
MEMENTO:
• Republica Seychelles—Ziua Națională
• Republica Moldova—Ziua Istoricului