Umanitate. Empatie. Și multe, multe emoții. Cam așa se poate descrie foarte pe scurt experiența românilor care le-au oferit o mână de ajutor refugiaților din Ucraina, care și-au văzut schimbată total viața așa cum o știau.
Este greu – dacă nu imposibil – de imaginat cum este să-ți strângi câteva lucruri, să-ți iei rudele și copiii, să-ți lași în urmă casa, tații și frații, și să pleci în necunoscut. Din cauza unui război.
În fața acestei încercări teribile, românii nu au stat pasivi și s-au mobilizat în număr mare să-i ajute. Și-au deschis ușile mașinilor, caselor și frigiderelor - dar și sufletele - pentru a le face tranziția cât mai suportabilă. Telefoane, mesaje, alergări, organizări și implicări. Dar și lecții de viață, precum și prietenii.
Am stat de vorbă cu trei români care au cazat refugiați ucraineni, care au fost de acord să ne împărtășească experiențele și trăirile lor.
Laura
Cum ai luat decizia să te implici în ajutorarea refugiaților din Ucraina?
M-am văzut pe mine în situația lor, mi-am imaginat că aș putea fi eu cu copilul meu în brațe, într-o țară străină, după ce niște psihopați bolnavi de putere mi-au confiscat viața așa cum o știam eu.
M-a revoltat lupta asta pentru pământ, resurse și idei din care se nasc monștri. Și, apoi, neputința mea și a altor oameni ca mine.
Cum ai ajuns să primești refugiați în casa ta/spațiul tău?
Imediat ce a început războiul, a apărut un grup de Facebook (Uniți pentru Ucraina) unde am văzut anunțuri de cazare pentru refugiați. Am postat și noi (eu și soțul meu) că putem oferi un apartament cu două camere (pe care în mod normal îl pregăteam pentru închiriere, ca să acopere rata la bancă).
Apoi, a început să sune telefonul. Era haos. Sunau români care doreau să-i ajute pe refugiați, însă doar cu frânturi de informații.
Apoi, într-o seară, m-a anunțat un voluntar că o familie cu doi copii sub cinci ani urmează să ajungă la 22.00 în Gara de Nord. Ne-a pus în legătură și în următoarele zeci de minute căram cearșafuri, pilote, mâncare și altele la apartament. Noi locuim în altă parte, în împrejurimile Bucureștiului.
I-am așteptat pe peron. Eram emoționați amândoi, într-o situație cu totul nouă, pe care eu n-am crezut-o posibilă în vremurile noastre.
Cuplul era obosit. Copiii, foarte agitați amândoi, tot din cauza oboselii. Vorbeam în engleză. Păreau OK, stăpâni pe ei, calmi, în control. Cred că ne așteptam să vedem niște oameni demoralizați, disperați, cum ne-am imaginat că am fi fost noi în locul lor - însă greutățile clar te pot face mai puternic.
I-am dus în apartament, unde au rămas o săptămână. Au apreciat tare mult supa mamei și s-au bucurat mult când i-am dus pe copii la un loc de joacă indoor. Ne-au povestit experiențele lor macabre de pe drum și am avut prilejul să ne cunoaștem. În perioada cât au stat la noi, am păstrat legătură pe WhatsApp, până când i-am condus la aeroport.
Apoi au urmat alții, mame cu copii. Chiar dacă nu vorbeau engleză, țineam legătura prin WhatsApp cu rudele lor. Cu toții au lăsat curățenie în urmă, n-au deranjat sau stricat ceva. Au dat dovadă de foarte mult bun simț.
Ținem încă legătură cu ei pe Facebook și WhatsApp. Și ne mai trimitem poze cu copiii. Am considerat că au nevoie de spațiu și am făcut tot posibilul să stăm la distanță, să fim cât mai puțin intruzivi.
Cum v-ați descurcat din punct de vedere logistic?
Am acoperit toate cheltuielile din veniturile noastre. Am oferit cazare, mâncare și transport. Cu toții au fost în tranzit și le trebuia timp până să își rezolve pe mai departe situația pentru călătorie.
Ce învățăminte/ concluzii / lecții de viață ai descoperit grație acestei experiențe?
- Că orice se poate întâmplă, oricând, oricui. Nu ești niciodată în siguranță, nimic nu e imposibil.
- Apreciez mai mult tot ce am. Am înțeles mai bine că de la o zi la alta (sau chiar mai puțin) se poate schimba totul.
- Sunt mai deschisă către oameni. Am fost crescută să "nu vorbesc cu străinii", "să nu deschid ușa dacă nu cunosc persoană respectivă", "să mi văd de treaba mea, să nu mă bag eu, chiar dacă asist la o nedreptate" - au și ele un grad de înțelepciune, dar sunt directive care mi-au definit o atitudine reticentă față de oameni. Până acum.
Care ți-au fost gândurile și sentimentele în toată această perioadă?
Te simți bine când ajuți. Pur și simplu, e o emoție extraordinară.
Cum vezi umanitatea care a ieșit la suprafață în aceste vremuri? Cât contează sprijinul (să îl oferi, să-ți fie oferit) și sentimentul de apartenență și implicare în ceva mai presus de tine?
Pe mine m-au izbit simultan două realități contradictorii:
- nu credeam că lumea civilizată se mai poate dezumaniza într-un război. 2022, nu?
- nu credeam că românii, pe care îi considerăm abrutizați de sărăcie și lipsă de educație, sunt capabili de atâta omenie.
Poate că doar un rău teribil poate să miște și să trezească ceva în egală măsură de bun.
Brigitta Szebenyi
Cum ai luat decizia să te implici în ajutorarea refugiaților din Ucraina?
În primele zile ale războiului stăteam inertă în fața televizorului și încercam să realizez că ce văd se întâmplă cu adevărat. M-au copleșit stări de tristețe, furie și anxietate.
Dar apoi mi-am dat seama că asta nu mă ajută nici pe mine și nici pe refugiații care intrau în număr mare în țară. Am căutat modalități prin care să pot ajuta concret și astfel am ajuns să mă alătur voluntarilor minunați de la Asociația Magic. Am devenit Șofer de Suflet și am transportat refugiați, am căutat soluții de cazare, am ajutat cu teste PCR etc.
Cum ai ajuns să primești refugiați în casa părinților tăi? Cum le-ai descoperit povestea?
Am aflat despre cazul a două mămici cu trei copii care urmau să conducă propria mașină de la Huși la Arad, fiind în tranzit spre alte țări.
Mi-am sunat părinții, le-am explicat situația și au fost de acord să le primească la noi acasă și să le ajute cu un pat curat, o masă caldă, o vorba bună. Un loc unde să își tragă sufletul un pic și să își pună gândurile în ordine.
Am fost mereu în legătură telefonică cu ai mei, cu Anastasia, una dintre mămici, care vorbea limba engleză. Am mai folosit și Google Translate.
La sosirea lor la Arad, am rugat un translator local să ne facă o vizită și să faciliteze prima discuție dintre ele și părinții mei. Mulțumirile noastre merg către Parohia Râșești, Viorela Pantiș de la Asociația Gai - Cartierul Nostru din Arad și către translatorul voluntar Gribovan Aliona.
Cum ai rezuma această experiență?
I-am rugat pe părinții mei, Terezia și Ladislau Szebenyi, să descrie experiența personală pe care au avut-o cu familiile refugiate găzduite la noi acasă la Arad. Iată-le cuvintele:
"A fost multă emoție. Emoții când au sosit, emoții până am văzut că s-au relaxat și ele un pic și se simt în siguranță. Fetițele s-au atașat repede de noi. Mamele erau ocupate până târziu în noapte cu mesaje și apeluri telefonice către rude. Ne-au spus că soții lor au rămas în Ucraina și ele merg la niște prieteni în străinătate. Este tragic.
Le-am pus la dispoziție două camere, prosoape curate, ne-am pregătit cu mai multe feluri de mâncare, cu supă, sarmale, șnițele, fructe, lapte și dulciuri pentru copii.
Au fost recunoscătoare, mi-au spus să nu plâng la plecare, dar am plâns când am pus-o pe Melania, una dintre fetițe, în mașină. I-a spus mamei ei că vrea să rămână aici, nu vrea să mai plece niciunde. Dureros. Mămica ei, Anastasia, mi-a spus că speră ca în viitor, cândva, să ne reîntâlnim pe timp de pace. Ne-am bucura să le revedem!"
Ce învățăminte și concluzii ai descoperit grație acestei experiențe? Cum vezi umanitatea care a ieșit la suprafață în aceste vremuri?
Mi s-a reconfirmat că binele nu are graniță, limbă, religie, statut, culoare sau apartenență politică. Mi s-a reconfirmat că oamenii simpli vor fi cei care ajută primii. Mi s-a adus aminte că România are oameni frumoși, sufletiști, empatici.
Românii simpli sunt cei care și-au deschis casele, frigiderele, mașinile și care au făcut diferența în momente de grea încercare pentru refugiați.
Care ți-au fost gândurile și trăirile în toată această perioadă?
Încerc să găsesc un echilibru sănătos între ajutorul acordat refugiaților și grija față de propriile stări, însă în unele zile îmi vine greu să mă detașez.
Momentan nu am mai primit cereri de transport de la graniță spre București, însă aflu zilnic de cazuri care necesită ajutor, refugiați care caută locuri de muncă. Iau legătură cu ei, îi ajut cu informații, fac postări în online, îmi contactez cunoscuți care ar putea ajuta.
Răzvan Pascu – antreprenor si consultant în turism
Cum ai luat decizia să te implici în ajutorarea refugiaților din Ucraina?
În dimineața zilei de 24 februarie eram cu soția și copiii noștri în aeroportul din Doha, aștepând zborul spre casă.
Vecinii noștri de scaune erau câteva familii din Ucraina, care se întorceau acasă, ca și noi. Dintr-odată au început să se agite, să vorbească tare la telefon, femeile își puneau mâinile la față a groază. Imediat am aflat că Rusia atacase Ucraina și că zborul lor spre casă fusese anulat.
Ajunși acasă am început să vedem și să anticipăm dezastrul umanitar care se întâmplă aproape de casa noastră.
Am scris imediat tuturor prietenilor cu familii în Ucraina și le-am promis ajutor în cazul în care se decid să vină spre București. În două zile ne-au anunțat că două surori cu trei copii vor trece granița la Siret pe jos și că orice sfat e binevenit.
Le-am trimis imediat un șofer să le aștepte în Siret, au luat trenul spre București și le-am găzduit într-un apartament al nostru care doar ce fusese eliberat.
Cum v-ați pregătit pentru primirea refugiaților în casa voastră/spațiul vostru? Descrie-ne puțin cum a fost prima întâlnire.
Andra, soția mea, s-a ocupat de sosirea și acomodarea lor în București, pentru că eu am plecat în Mexic la scurt timp. S-au întâlnit dimineața pe la ora 6, în fața blocului din zona Tineretului, în București.
Trei străine care s-au îmbrățișat când s-au văzut. Trei copii care zâmbeau și nu înțelegeau unde au ajuns și ce li se întâmplă. Fiecare avea câte un rucsac micuț. Niciun bagaj mare, au plecat practic doar cu lucrurile de pe ele și cu foarte puține lucruri în rucsăcele. Cel mai mic copil are 3 ani și luase la el un pliculeț mic cu plastilină pentru că nu aveau loc sa ia mai multă.
A fost multă emoție în acea primă întâlnire, dar și un firesc pe care doar mamele îl înțeleg.
Soția mea le-a primit ca pe niște prietene venite în vizită, cu care se știa dintotdeauna, deși doar ce le cunoscuse și doar o persoană din grup vorbea limba engleză. Se simțeau neputincioase și stânjenite de situație, dar Andra le-a explicat că este ceva absolut normal să primească sprijin, că nu este milă sau caritate și că oricare dintre noi ar fi putut fi într-o situație similară și ar fi apreciat ajutorul primit.
Cum le-ai descoperit povestea? Cum ați comunicat, cum v-ați înțeles?
Sunt rudele uneia dintre persoanele cu care lucrăm, din Ministerul Turismului din Israel. Nu le știam, nu le cunoșteam, dar ajutorul dat lor ne-a făcut și pe noi să trecem mai ușor peste șocul tuturor știrilor din Ucraina.
Una dintre fete vorbește limba engleză, cu cealaltă ne-am înțeles prin Google Translate. Copiii vorbesc limba internațională a jocurilor video și nu au avut probleme să socializeze, deși nu vorbeau o limbă comună.
Cum v-ați descurcat din punct de vedere logistic?
Le-am asigurat tot ce au avut nevoie în casă, haine și încăltăminte pentru copii (aici am mai avut si sprijinul prietenilor cu copii de vârste apropiate), le-am făcut cumpărături și apoi le-am învățat să folosească aplicațiile prin care puteau comanda produse de la supermarket și mâncare.
Am încercat să nu intrăm cu forța în viața lor, să le oferim suport când aveau nevoie, să le spunem mereu că pot apela la noi oricând, dar nu le-am stresat, nu le-am vizitat non-stop și am încercat să le lăsăm și aibă spațiu și intimitate.
Ce învățăminte ai descoperit grație acestei experiențe? Ce va rămâne cu tine pentru multă vreme?
Destul de repede am învățat că nevoile de bază sunt doar o mică parte din ce au nevoie acești oameni.
Că oricât ne-am strădui noi să îi facem să se simtă acasă, ei tot vor avea sentimentul dezrădăcinării și vor fi conștienți că nu sunt “acasă”. După ce s-au instalat cât de cât și după ce s-au obișnuit cu casa, soția mea le-a întrebat ce ar putea să mai facă pentru ele sau pentru copii.
Pentru ca unul dintre copii era pasionat de fotbal, mama lui ne-a întrebat unde ar putea să se antreneze și am găsit imediat înțelegere la Clubul Sportiv Chelsea din București, iar acum Iaroslav se antrenează de 3 ori pe săptămână acolo. Mătușa lui ne-a povestit că înainte de primul antrenament, Iaroslav i-a povestit că a visat că dă gol.
Sora lui mai mare este pasionată de înot, așa că merge la clubul la care înoată și băiatul nostru, CS Navi. Antrenorul de aici a așteptat-o pe Sofia cu un document cu cuvinte uzuale în limba română și ucraineană, ca să poată comunica mai ușor cu ea. Sunt gesturi mici, dar care au însemnat enorm pentru ei.
Cum vezi umanitatea care a ieșit la suprafață în aceste vremuri? Cât contează sprijinul (să îl oferi, să-ți fie oferit) și sentimentul de apartenență și implicare în ceva mai presus de tine?
Alona, una dintre fete, i-a povestit soției mele cât de pierdută s-a simțit în momentul în care a coborât din mașina fratelui ei, pe partea ucraineană a vămii și cât de dureroasă a fost despărțirea cumnatei și nepoților ei de fratele ei.
Nu a crezut niciodată că se va afla în situația de a trece pe jos granița, cu băiețelul ei de 3 ani în cărucior și având cumva responsabilitatea întregii familii, fiind singura care vorbea limba engleză. A apreciat enorm că a putut discuta cu soția mea, că i s-a explicat unde să meargă, cine o sa o aștepte, că a avut cumva un plan și claritate asupra a ceea ce avea de făcut.
Ce vrei să adaugi și nu te-am întrebat?
Nu a existat persoană la care să apelăm pentru diverse lucruri și care să nu ne ajute. Deși noi ne-am oferit să plătim antrenamentele de fotbal, cursurile de înot etc., nimeni nu a acceptat niciun ban.
*Notă: Guvernul a anunţat că, din data de 10 februarie până pe 31 martie, au intrat în țara noastră 614.297 de cetăţeni ucraineni. Dintre aceştia, 4.328 au solicitat o formă de protecţie din partea statului român.