De la siguranța din primele luni, la încrederea adultului de mai târziu – o perspectivă adleriană asupra legăturii care ne învață să iubim și să fim liberi.
Mama este prima hartă a lumii pentru copil. Din privirea ei, din felul în care îl ține în brațe sau îl liniștește, micuțul învață dacă viața e sigură sau nu.
În timp, această legătură se schimbă, trecând de la protecție la încurajare, de la grijă la încredere. Psihologia adleriană vede în această relație o forță care modelează curajul, încrederea și felul în care ne raportăm la ceilalți – toată viața.
Primele luni – siguranța care naște încrederea
În primele șase luni, mama este lumea întreagă. Mirosul, tonul vocii, atingerea – toate îi spun copilului dacă e în siguranță. O mamă prezentă și calmă creează baza pentru încrederea de mai târziu. Una anxioasă, chiar iubitoare fiind, transmite teamă și nesiguranță.
Când plânsul e întâmpinat cu răbdare, copilul învață că lumea răspunde. Când e ignorat, învață să se liniștească singur – nu prin încredere, ci prin retragere. Aici se formează prima convingere despre viață: „Pot avea încredere în lume sau trebuie să mă apăr de ea?”
De la 1 la 3 ani – curajul de a descoperi lumea
După primul an, copilul pornește în explorare. Mama devine portul sigur din care pleacă și locul în care revine.
Când îl încurajează să încerce din nou, chiar și după ce greșește, copilul învață competența. Când îl oprește mereu – „nu pune mâna”, „ai grijă că te lovești” – învață frica.
În termenii lui Adler, aici se cultivă curajul de a fi imperfect. Un copil lăsat să experimenteze va deveni adultul care învață din greșeli. Unul corectat mereu va fi adultul care se teme de ele.
Copilăria mijlocie – mama ca oglindă și model
Între 4 și 10 ani, copilul observă tot. Felul în care mama vorbește, se odihnește, se enervează, cere iertare – toate devin lecții de viață.
Dacă mama își recunoaște limitele fără rușine, copilul învață autenticitatea. Dacă se critică mereu sau se sacrifică complet pentru ceilalți, copilul învață vinovăția și rușinea.
Psihologia adleriană vede, în acest interval, o parte din perioada formativă pentru stilul de viață, setul de credințe prin care interpretăm lumea. O mamă echilibrată îi transmite copilului că valoarea personală nu trebuie câștigată. O mamă mereu tensionată îi transmite, fără să vrea, că dragostea trebuie meritată.
Adolescența – desprinderea controlată!
În adolescență, mama trebuie să se transforme din ghid în martor. Adolescentul are nevoie de spațiu, dar și de un adult care să nu se sperie de distanță. Fetele caută un spațiu sigur emoțional de destăinuire și înțelegere; băieții – validare și încredere în competența lor.
O mamă care ascultă fără morală, dar rămâne prezentă, oferă siguranță în libertate. Una care critică, controlează sau dramatizează pierde contactul exact atunci când copilul are cea mai mare nevoie de el.
Pentru amândoi, adolescența e o perioadă de redefinire: copilul învață autonomia, mama – desprinderea!
Tânărul adult – de la protecție la parteneriat
Când copilul devine adult, mama încetează să fie autoritate și devine reper interior, iar relația se poate transforma într-un dialog matur, bazat pe respect reciproc. Când mama acceptă schimbarea, legătura rămâne caldă și vie, iar când refuză să cedeze controlul, relația devine un câmp de luptă.
Pentru tânărul adult, vocea mamei devine vocea conștiinței proprii. Dacă în copilărie a fost încurajat, o folosește pentru a se motiva. Dacă a fost criticat, o poartă ca o umbră interioară, un ecou constant al neîncrederii.
Maturitatea – mama din interior
Cu timpul, mama reală se retrage, dar imaginea ei interioară rămâne. Cum ne vorbim, câtă blândețe avem față de noi, cât ne permitem să greșim, toate reflectă vocea ei. Unii adulți aud încă reproșurile mamei din copilărie, alții trăiesc absența ei ca pe un gol permanent.
Psihoterapia adleriană ajută la rescrierea acestei voci interioare, transformând critica în ghidaj și frica în încredere.
Vindecarea relației cu mama nu înseamnă a o absolvi sau a o condamna, ci a o înțelege ca pe o ființă umană – imperfectă, dar formativă.
Bărbatul și femeia adultă – două feluri de a o vedea pe mama
Pentru o femeie adultă, mama rămâne adesea primul model de feminitate: felul în care se îngrijește, cum își exprimă emoțiile, cum își dozează forța și vulnerabilitatea.
Fata devenită femeie o judecă uneori cu asprime, mai ales acolo unde simte că a primit prea puțin sau a fost împovărată cu prea mult. Dar, în timp, poate ajunge să-i recunoască umanitatea și să-și definească propriul drum nu împotriva, ci dincolo de modelul mamei.
Pentru un bărbat adult, mama rămâne prima experiență a feminității și a grijii. În felul în care i-a răspuns nevoilor, el învață ce înseamnă să fii văzut, protejat sau respins. Un fiu care a fost ascultat va ști, mai târziu, să asculte și să se exprime. Unul care a fost judecat va rămâne prudent în relații, temându-se să nu fie din nou criticat. Astfel, modul în care fiecare o vede pe mama nu e doar o amintire, ci o lentilă prin care privește oamenii și viața.
Când mama lipsește
Absența timpurie a mamei prin boală, plecare sau deces, creează o maturizare forțată. Copilul devine „mic adult” prea devreme, învață să se descurce singur, dar învață să trăiască cu o teamă difuză, dar permanent prezentă, de abandon, de pierdere.
Acești copii ajung adesea adulți responsabili, performanți, dar interior fragili – nu slabi, dar cu emoții care, experimentate înainte de vreme, îi schimbă structura emoțională, făcând-o mai susceptibilă la perceperea posibilelor schimbări, pericole, căutând, în compensare, stabilitate. În spatele autonomiei, stă dorința neîmplinită de siguranță.
Din perspectivă adleriană, pierderea mamei nu este o condamnare, ci o provocare existențială. Prin relații sănătoase și încredere reînvățată, omul poate deveni propriul său sprijin. Ceea ce lipsește poate fi, mai târziu, construit – prin sens, apartenență și curaj.
Cum se schimbă mama odată cu copilul
O mamă sănătoasă emoțional se transformă odată cu vârstele copilului (și, da, acest lucru este foarte greu!):
- În primele luni, oferă siguranță.
- În copilăria mică, oferă curaj.
- În adolescență, oferă libertate cu limite.
- În viața adultă, oferă încredere și respect.
Dragostea maternă autentică nu înseamnă control, ci disponibilitate. A ști să te retragi cu blândețe e, de fapt, cea mai grea și cea mai frumoasă formă de iubire.
O legătură care nu se termină niciodată
Mama este prima relație și, într-un fel, ultima. Modul în care ne raportăm la ea – cu recunoștință, revoltă sau dor – spune multe despre cum ne raportăm la viață.
Relația se schimbă, se repară, se reinterpretează, dar nu dispare niciodată.Acolo unde au existat răniri, există și șansa rescrierii.
Acolo unde a lipsit blândețea, o putem aduce noi, ca adulți.
Pentru că, așa cum spunea Alfred Adler, „nu faptele ne influențează viața, ci sensul pe care îl dăm faptelor.”
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.