Sute de mii de români au căzut victimă barbariei comuniste. Eliberat după ani grei de temniță, Paul Lăzărescu a intrat, recent, în eternitate. Ce a însemnat pentru istoria României acest lider al tinerilor țărăniști?
Ne-a părăsit un senior și ne-a lăsat foarte săraci și întunericiți, atâta lumină a avut în el și ne-a retras-o, parcă voluntar, în chiar ziua în care, înaintea lui, au plecat alți doi români împodobind istoria națională: regele Mihai și Constantin Ticu Dumitrescu.
Și ei, și Paul Lăzărescu au fost mult timp dovada vie că românii au avut, în negurosul secol care a trecut, repere, chiar și când cei mai mulți nu se învredniceau să le caute, să afle de ele ori să-și combată debusolarea și rătăcirile, lăsându-i să le ilumineze drumul.
Au fost dovada vie că, în ciuda vremurilor, a derutei și a smintitorului Nae Ionescu, puteai fi și rămâne, ca român, anticomunist și democrat, iar nu legionar, nazist, vadimist, funariot sau a(i)urit.
Cine era Paul Lăzărescu?
Un om drept din Herța, devenit un învățat al literelor și un ziarist, care i-a fost aproape lui Corneliu Coposu și celorlalți fruntași ai partidului lui Iuliu Maniu. Atât și ar fi fost de-ajuns ca să binemerite de la români. Pe el, însă, televiziunile feseniste l-au cam ocolit.
Și el, de altfel, pe ele, de vreme ce detesta din rărunchi mințitul de popor la televizor, predilecta activitate a agitpropului de la Ion Iliescu și până la Klaus Iohannis.
"Fusese unul dintre principalii organizatori, din partea studenților național-țărăniști, ai ultimului mare miting anticomunist din 8 noiembrie 1945", scrie Ion-Andrei Gherasim, președintele executiv al Fundației Corneliu Coposu.
Pentru "vina" de a-și fi făcut datoria în mijlocul tineretului țărănist înainte ca tancurile sovietice să acopere sub șenilele lor libertatea românilor, i s-a răsplătit munca și onoarea prin condamnări securiste. Paul Lăzărescu a înfundat pușcăriile Gulagului românesc. A fost arestat și rearestat. A traversat ani grei în cele mai nenorocite lagăre și închisori.
Ca deținut politic, a făcut opt ani de pușcărie cruntă. Gardienii au zăvorât ușa după el la MAI, Aiud, Gherla, Văcărești, Peninsula, Jilava, Baia-Sprie și Satu-Mare.
A mai trecut, cum scrie distinsa lui fiică, Anca Lăzărescu, "prin două refugii din fața bolșevicilor". A muncit la oficiosul PNȚ "Dreptatea" înainte și după comunizare, conducând ziarul partidului lui Coposu din 1990. Dreptatea, la care le-a fost dascăl unor ziariști proaspăt ieșiți din newspeakul ceaușist, era pentru mine, în epocă, prima adresă de încredere din peisajul jurnalistic postcomunist.
A avut, desigur, naivitățile lui. Dar și ele erau luminoase. Afirma despre Antonescu faptul că "de capul lui,hotărâse să continue războiul peste Nistru. Toată clasa politică, sau poate nu toată, dar majoritatea, erau împotriva acestui lucru. S-a văzut că [oamenii] nu îl iubeau pe Antonescu din faptul că la 23 August nu a fost nici o unitate militară, sau ceva care să îl apere sau să ia poziţie faţă de arestarea lui Antonescu. Nu mai vorbim de generali… Majoritatea au fost împotriva războiului ăsta dus de Antonescu împotriva ruşilor. Sigur, noi teoretic eram împotriva ruşilor, dar nu şi-a închipuit nimeni că Aliaţii noştri, pe care ne-am bazat, ne vor trăda..."
Ca și cum regimurile românești n-ar fi trădat și ele. De pildă pe propriii cetățeni evrei. Sau pe vecinii cehoslovaci. Și, nu în ultimul rând, pe românii care ar fi avut dreptul ca țara să nu fie dezmembrată fără luptă, cu hălci de teritoriu, între care iubita sa Herță, predate la cheie fie, de către Hitler, Ungariei horthiste, fie, cu complicitatea dictatorului nazist, rușilor lui Stalin.
Paul Lăzărescu a trăit o viață lungă și demnă, fără să încheie tranzacții oneroase, atât de obișnuite la alții în acest ev degradat, pervertit, degenerat și tenebros. Atât de frecvente la inșii doldora de ei, care nu se mai săturau, în narcisismul lor, să caute averi și onoruri.
N-a pactizat cu poliția politică, cum s-a afirmat despre colegul său de lot, Adrian Marino, care pare să fi turnat fără jenă, potrivit CNSAS și arhivei Securității, în ciuda părerii contrare a lui Gabriel Andreescu și a lui Paul Lăzărescu, un om atât de bun, încât n-a putut crede în trădarea scelerată (aparent bogat documentată) a prietenului său.
Adrian Marino îi fusese un drag prieten, renegat de o parte din "boierii minții" și, cum s-a spus, cu regret, "foarte slab valorizat", în ciuda operei sale remarcabile.
Paul Lăzărescu n-a turnat și n-a căutat să intre în grațiile torționarilor și asasinilor regimului instalat de armata roșie. Nici după eliberare n-a căutat și n-a cerut aplauze, medalii, distincții și onoruri.
N-a admis să fie trimis de comuniști sau securiști, ca atâția intelectuali, inclusiv dintre foștii deținuți politici, în străinătate, ca agent de influență, ca delator, ca spion, ca informator al serviciilor secrete. N-a vrut, ca un faimos și odios academician, să-și vadă pe soclu, încă din viață, statuia.
N-a avut trufii și ambiții deșarte, ca ale unui foarte celebrat filosof. "Eu nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu ştiu că sunt cu inima curată", îi spunea Constantin Noica, semeț, unui securist, într-o convorbire (consemnată de acesta) din 1973.
"Noica credea...că autorităţile pot fi manipulate, domesticite, îmblânzite şi puse în cele din urmă în slujba ideilor sale. A avut de fapt orgoliul şi naivitatea să creadă, într-un moment în care lumea încăpuse pe mâna diavolului, că-l poate converti pe diavol la opera lui Dumnezeu. Şi asta lăsându-i senzaţia că tu îi stai lui la dispoziţie", afirma Gabriel Liiceanu despre mentorul său.
Paul Lăzărescu n-a avut asemenea halucinante vanități. Și nici orgoliul de a publica, precum Noica, articole în sinistrul "Glasul Patriei", care i-au șocat pe prietenii săi neînregimentați din Vest, oameni, pe care filosoful de la Păltiniș îi îndemna, vai, sub Ceaușescu, să se întoarcă în țara al cărei grumaz se mai sufoca sub cizma comunistă.
Ce era "Glasul Patriei"? Condusă timp de un deceniu și jumătate de Nicolae Crevedia, fost scrib legionar trecut cu arme și bagaje în tabăra marxism-leninismului și devenit, ca și fiul său nelegitim, Eugen Barbu, un alintat al regimului comunist, publicația zisă "Glasul Patriei" era antifrastic numitul glas al prigonitorilor patriei.
Avea menirea să facă nu doar un subtil agitprop stalinist-naționalist în Occident, ci, potrivit criticului Ovid Crohmălniceanu, să sugereze că ar exista, chipurile, libertate de exprimare sub comuniști.
În banca sa a stat Paul Lăzărescu, cel rămas la distanță și de comuniști, și de postcomuniști, dacă nu i s-au cerut sfatul și părerea, plângând fără lacrimi la vederea neliniștii, a corupției, a mefienței și tragediei, în care a fost împinsă România în ultimele trei decenii.
Câți oare mai are țara ca regele Mihai, Corneliu Coposu, Ticu Dumitrescu? Pe câți ca domnul Paul Lăzărescu se va mai putea baza națiunea în viitor?
Îl vor fi neliniștit mult, în ultimii ani, întrebări de acest fel. Poate are acum șansa de a se odihni în pace...Fie-i țărâna ușoară...
Petre M. Iancu