Acum patru ani, regele Mihai intra în eternitate

victor.pitigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Rareori a văzut istoria o personalitate atât de impunătoare, prin caracter, curaj și înțelepcinue, precum regele Mihai, cel care pășea pe tărâmul Nirvanei în ziua de 5 decembrie 2017, omagiat atunci de țară cu onoruri militare, după ce, cu șapte decenii în urmă, nu țara, ci câțiva puciști îi împuneau regelui abdicarea.

Pentru că mi-am permis să fac trimitere la impunătoarea personalitate a regelui, încerc să punctez mai jos câteva momente din emoționanta sa viață, marcată de evenimente șocante, începând chiar de la vârsta când alți copii merg la grădiniță.

În decembrie 1925, când copilul Mihai avea patru ani, tatăl său, principele Carol, părăsește țara și familia, inclusiv copilul, pentru a duce o viață de farniente în străinătate, alături de ibovnica sa, devenită ulterior soție, Elena Lupescu.

În ziua de 20 iulie 1927, moare regele Ferdinand, bunicul, care, prin testament, lasă tronul iubitului nepot Mihai, după ce fiul Carol fusese îndepărat de la succesiune. La vârsta de nici 6 ani, copilul este încoronat rege, treburile țării fiind încredinate unei regențe, care însă s-a dovedit departe de înălțimea chemării sale.

La 10 iunie 1930, prințul Carol, devenit domnul Carol Caraiman după ce fusese dezmoștenit, aterizează incognito la București. Cu complicitatea guvernului condus de premierul Iuliu Maniu, își detronează fiul fără scrupule și se încoronează el ca rege, Carol al II-lea.

Pentru cel detronat, se instituționalizează un titlu princiar, cu care este invesit pe loc: ”Mihai, marele Voievod de Alba Iulia”.

Monezile de cinci lei, emise atunci cu efigia regelui-copil pe avers, au circulat până la reforma monetară din 1947. În anii ’30 și ’40, mi-au circulat prin buzunare multe asemenea monede, cu care puteai cumpăra zece covrigi sau tabletă mare de ciocolată, două caiete dictando sau un exemplar din revista „Universul Copiilor” – cam asta mi-a rămas în memorie.

După zece ani, în septembrie 1940,  regele Carol al II-lea abdică, iar principalele prerogative regale le preia (abuziv) noul prim ministru, generalul Ion Antonescu. Generalul îl tratează pe rege ca pe un copil, ca pe un rău necesar, un rău care, totuși, trebuie respectat.  

În iunie 1941, regele află la radio că țara sa a intrat în război, nu la ordinul regelui, ci a prim ministrului: „Ostași Treceți Prutul!”.

De bună seamă, monarhul a scrâșnit din dinți, dar a avut înțelepciunea să nu reacționeze. Ordinul lui Antonerscu făcea parte dintr-un plan elaborat de Hitler.  Orice reacție ar fi complicat nefavorabil situația României în Europa. 

În vara 1944, regele tutelează un complot pentru ieșirea României din război, complot organizat de președinţii principalelor partide politice, aflate atunci în ilegalitate: PNT (Iuliu Maniu), PNL (I.C.Brătianu), PSDR (Titel-Constantin Petrescu) și PCR (Lucrețiu Pătrășcanu).

În ziua de 23 august, când regele decidea să acționeze, niciunul din cei patru nu a fost de găsit. Și atunci, tânărul monarh, în vârstă de numai 23 ani, acționează singur, luând asupra sa și riscurile, și greul  în organizarea celei mai ciudate lovituri de palat, din câte aflăm din istorie.

Arestarea guvernului, inclusiv a „conducătorului”, a reușit. Regele, tot singur,  numea un nou premier (generalul C. Sănătescu, şeful Casei Militare Regale) și un nou guvern format din persoane aflate în apropiere, unii promovați chiar din personalul Palatului.

Acțiunea a fost atât de temerară, încât mulți specialiști apreciază că șansele de reușită erau sub 1%. Dar tot specialiștii consemnează că demersul tânărului rege a scurtat războiul cu cel puțin 6 luni.

Între timp, Kremlinul încearcă să introducă propria ordine, în țara ocupată de trupele sovietice. Autorităţile moscovite își permiteau să pretindă prea mult și prea nepermis, în raport cu condițiile armistițiului.  Sovieticii făceau legea și nimeni nu putea apăra țara.

În acest context, regele a hotărât să apeleze la puterile occidentale, semnatare și ele în armistițiul ale cărui condiții erau încălcate sistematic. 

Faptul că monarhul a aflat la radio despre intrarea țării sale în război i-a permis să înceapă astfel un memoriu pe care îl trimitea la 24 ianuarie 1945 președintelui Roosvelt al SUA și în care cerea sprijin pentru a determina partea sovietică să respecte condițiile armistițiului cu România. Citez:

 „Dragă domnule preşedinte,

În cursul ultimilor patru ani, împrejurări nefericite şi conducători nevrednici au obligat România să urmeze o politică şi să ducă un război contrare tradiţiei sale şi intereselor ei vitale, în contradicţie cu voinţa mea şi cu convingerile marii majorităţi a poporului meu.

La 23 august 1944, cu ajutorul lui Dumnezeu, am fost în stare să-mi readuc ţara pe drumul cel bun, care duce la triumful justiţiei, la libertatea naţiunilor şi la respectarea demnităţii umane, alături de aliaţii ei naturali şi tradiţionali.

Am avut convingerea că, în modul în care am înfăptuit acest act, am slujit nu numai interesele poporului meu, ci şi ale popoarelor tuturor Naţiunilor Unite.

Având în vedere aceste lucruri, vă rog să ascultaţi vocea naţiunii române. Este vocea unei naţiuni ale cărei interese, suferinţe şi calităţi o fac demnă de a fi remarcată. Este vocea unei naţiuni ce nu are alt ideal decât acela de a depăşi marile sacrificii marcate de povara cumplită a trecutului recent şi de a-şi recâştiga, astfel, locul modest, dar onorabil, pe care îl merită printre toate ţările iubitoare de pace”.

Războiul era încă în curs, iar autoritățile americane evitau orice tensionare a relațiilor cu URSS.

În acest context, ele i-au prezentat regelui, prin Ambasada SUA din București, un fel de răspuns-calmant,  care îi asigura pe românii neliniștiți că problema se află „în atenția factorilor decizionali și de răspundere ai statului”.

Fără îndoială, regele s-a simțit abandonat, dar n-a încetat să se opună încălcării de către sovietici a prevederilor din armistițiu.  Este evident că, pentru Kremlin, monarhia reprezenta singurul obstacol în sovietizarea țării, aflată în obiectivul liderilor pro-moscoviți de atunci: Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Kivu Stoica, Georghe Apostol și încă vreo câțiva.

La 29 decembrie 1946, prim-ministrul Petru Groza îl forțează pe monarh să semneze actul de abdicare, iar în ianuarie 1947  regele pleacă însoțit de câteva persoane, într-un tren special, cu ferestrele obturate, probabil pentru ca nimeni să nu recunoască traseul și să nu intuiască destinația.

În exil, fostul rege nu se implică în inițiativele unor politicieni români, aflați și ei tot acolo. Chiar și în exil, politica rămânea tot în afara preocupărilor și obligațiilor regale.

Regele a început să-și organizeze propriul trai. S-a căsătorit cu Ana, principesă de Bourbon-Parma, cu care a avut cinci fete.

În Elveția, unde și-a avut domiciliul o bună bucată de vreme, era cunoscut și respectat. Atât în viața privată, cât și la atelierele de avioane unde lucra, îi plăcea să audă cum i se adresează colegii și prietenii: „Monsieur Michel”.

La respectiva fabrică de avioane, a ajuns când și-a amintit de vechiul său hobby, motoarele. Cu un curaj care totdeauna l-a caracterizat, devine pilot de încercare, la o firmă care construia, revizuia și repara avioane.

Timpul trecea și, deodată,  „Monsieur Michel” află despre  evenimentele anului 1989 în România, țara unde s-a născut, unde s-a instruit și a înfăptuit mărețul act din 1944, care îi uimește și azi pe istorici, patria sa care i-a retras cetățenia în mod samavolnic și fără altă vină decât aceea de a fi fost rege.

Deși regimul comunist eșuse, regele n-a încercat să sugereze restaurarea monarhiei. Încerca să revină în țară fără intenții politice, dar încercarea a aprins spiritele încinse ale unor lideri de atunci, capete pătrate, care, cu mintea lor îngustă, n-au înțeles că niciodată Coroana nu a concurat cu politicienii.

Îmi este rușine să observ că unul din aceste capete era chiar al președintelui de atunci.

Dar războiul lor antimonarhic n-a avut alt efect decât creșterea simpatiei față de fostul rege. Și nu voi ocoli momentul când sute de mii de bucureșteni se înghesuiau în spațiul îngust din fața unui hotel din Calea Victoriei – ca să-l ovaționeze pe regele ieșit la balcon.

Era fluxul unei empatii pentru rege ca persoană, fără vreo valență privind monarhia.

Era o simplă afecțiune faţă de cel care fusese rege la vreo cinci anișori și ceva, cel ignorat de Antonescu, cel care a salvat de unul singur tot ce se mai putea salva în ceasul al doisprezecelea din România învinsă, cel care a scurtat războiul cu câteva luni, care s-a opus cursului comunist al istoriei țării sale și căruia țara sa – prin liderii de atunci – i-au obstrucționat întoarcerea până în momentul când li s-a părut că poate-poate iese ceva capital politic din asta.

Așa s-a ajuns la o ședință solemnă cu spectacol la Parlament și cu elogierea oficială a celui căruia tot Parlamentul încercase  să-i obstrucționeze întoarcerea în țara lui, ca neavenit. O tempora, o mores!

Fiți liniștiți, domnilor, regele s-a întors definitiv, dar nu mai prezintă pericol pentru nimeni, acolo unde se află acum.

Fie-i țărâna ușoară, Doamne!

NOTA BENE:

Memoriul din 24 ianuarie 1945, al regelui Mihai către președintele SUA, merită citit de contemporanii noștri. Cine doreste îl poate găsi la următoarea adresă: https://bit.ly/3EleLp9


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇