România a învățat cum să influențeze inclusiv la nivel strategic Republica Moldova, umblând în vârful degetelor, fără să mai bată toba, ca în trecut.
În același timp, transmite semnale prin gesturi de imagine, din care să rezulte ce fel de linii roșii are și în ce direcție se îndreaptă. Președintele Klaus Iohannis a vorbit la Chișinău, la aniversarea celor 30 de ani de independență ai micii republici, despre România, ca „cel mai apropiat și sincer prieten” al R. Moldova, despre efortul oficialilor români „de a menţine R. Moldova ca prioritate pe agenda UE”, dar și despre „acțiunile energice” ale Bucureștiului pentru „amplificarea” sprijinului pe care i-l oferă.
Ieșirea din nevroza unirii, lansată de Traian Băsescu în cel de-al doilea mandat prezidențial, reduce polarizarea emoțională din R. Moldova pe falia Rusia vs. România.
Spațiul destinat propagandei se umple, încet, dar poate pe termen lung, cu investiții din România, cu asistență pentru reforme juridice, cu sprijin pentru reformarea serviciilor secrete și modernizarea armatei.
În absența dramatismului naționalist, România își extinde discret, dar tot mai mult influența dincolo de Prut, fără să mai facă paradă de intențiile ei și fără să cadă în capcanele trecutului. România e într-o perioadă post-istorică și pro-europeană, prin comparație cu Ungaria, care se lansează tot mai des în lamentări internaționale, dar investește cu mai mult entuziasm și cu mai multă generozitate în Transilvania, decât o face Bucureștiul în R. Moldova.
La summit-ul de la Kiev pentru Platforma Crimeea destinată „dez-ocupării” peninsulei, președintele János Áder a făcut o paralelă între anexarea Crimeii de către Rusia și pierderea Transilvaniei de către Ungaria prin Tratatul de la Trianon. Prezent acolo, premierul român nu a avut prezența de spirit să-l ironizeze discret pe oficialul ungar și să-i explice care e diferența dintre un rapt prin forță și un acord internațional, la negocierea căruia a luat parte și Ungaria.
De fapt, prin declarația lui, președintele ungar recunoaște implicit legalitatea anexării Crimeii de către Rusia și o face în aceeași zi în care șeful diplomației de la Moscova bate palma cu omologul său de la Budapesta pentru un acord profitabil de aprovizionare cu gaz pe următorii 15 ani, care ar putea fi semnat în viitorul apropiat.
În vreme ce România pornește ofensiva sa pe frontul de Est, Rusia își extinde tot mai mult influența în Europa, încercând să-și recupereze, cel puțin parțial, spațiul pierdut după căderea Uniunii Sovietice.
O face cu alte instrumente decât acum 50 de ani, dar cu o strategie destul de articulată, în care combină dependența, propaganda, spionajul și sabotajul.
Câteva din operațiunile de subminare organizate de Rusia au ieșit la iveală în Cehia, în Bulgaria, în Germania, iar responsabili din serviciile secrete autohtone au vorbit în trecut despre creșterea interesului agenților ruși față de România.
Neutralizarea lor nu e suficientă, fiindcă Rusia strânge tot mai mult cercul în jurul fiecărei victime, cu mijloace dintre cele mai neortodoxe, prevestind ce-i mai rău pentru vecinii ei recalcitranți.
După summit-ul Platforma Crimeei, Rusia a amenințat țările care au fost prezente acolo prin vocea purtătoarei de cuvânt a Ministerului de Externe, iar Vladimir Putin a semnat un decret pentru trimiterea încă unui regiment aeropurtat în Crimeea, acolo unde ar fi deja în jur de 35.000 de militari.
Colonelul ucrainean în rezervă Oleg Jdanov crede că desfăşurarea acestui nou regiment arată că Rusia se pregăteşte de un conflict în regiune.
România răspunde prin dotări militare succesive și foarte costisitoare
În primăvară, generalul american Phillip Breedlove, care a comandat forțele NATO din Europa, vorbea despre un „război sub linii” cu Rusia și argumenta că Marea Neagră este unul din puncte fierbinți unde Alianța nu este pregătită să facă față amenințărilor.
Dar totul poate fi chiar mai grav, potrivit fostului șef al armatei americane în Europa, generalul Ben Hodges. În analiza lui, Rusia ar putea profita de problemele din interiorul NATO pentru a lansa o invazie în România sau în țările baltice.
România răspunde acestor amenințări prin dotări militare succesive și foarte costisitoare, pregătindu-se, de pildă, să fie prima țară care va folosi pe teren cea mai nouă versiune a sistemului de apărare antiaerian și anti-rachetă Patriot.
Dincolo de arme, Bucureștiul demonstrează tot mai mult că are aliați în apropiere și, dacă e cazul, aceștia se vor mobiliza foarte repede, mai repede decât NATO, care are o birocrație stufoasă.
Prezența președinților României, Poloniei și Ucrainei la aniversarea independenței R. Moldova sugerează un nou tip de parteneriat. Rusia poate crede că e doar o întâlnire pentru parada militară de la Chișinău. Și poate rămâne doar o paradă a președinților sau se poate transforma într-un parteneriat serios, fiindcă fiecare din cele patru țări are nevoie de celelalte.
România și Polonia încearcă de mai multă vreme să facă front comun împotriva Rusiei și să găsească cea mai bună cale de apărare în caz de nevoie.
Ucraina își cunoaște cel mai bine inamicul, dar și invers, de aceea, are nevoie de aliați, iar R.Moldova e atât de neajutorată încât nu poate face nimic pe cont propriu, dar nu se poate nici angaja în alianțe militare, fiindcă este neutră, potrivit Constituției.
Moscova înghite cu noduri astfel de aranjamente regionale, pe care va încerca să le distrugă, înainte de a-și dovedi funcționalitatea.
Discursul lui Klaus Iohannis în capitala R. Moldova și aranjamentul pentru întâlnirea acolo a președinților statelor celor mai mari din regiune trasează însă o linie roșie, pe care Rusia trebuie să o vadă și să o înțeleagă.
Sabina Fati
