Protestele din Israel nu sunt despre arabi și evrei, nici despre ultra-ortodocși și seculari și nu au legătură cu terorismul Hamas.
Sunt lucrurile pe care israelienii care ies sâmbătă de sâmbătă în stradă, în proteste care au devenit istorice nu doar prin număr, cât mai ales prin angrenarea celor considerați simboluri ale statului – rezerviștii, foști șefi de servicii secrete, intelectuali din diferite generații – le repetă: protestele din Israel sunt despre rezistența la încercarea Guvernului Netanyahu de a instaura un regim autocrat și despre construcția unei societăți.
Înainte de alegerile care l-au readus pe Netanyahu la putere, după o pauză de doar un an, scriitorul Yaniv Iczkovits spunea că este momentul ca Israelul să-și dea seama dacă poate să funcționeze ca o societate.
„Eu cred că proiectul sionist a avut succes, dar asta doar cu primul său obiectiv, să creeze un stat pentru evrei, cu o limbă comună, cu economie și armată.
Al doilea obiectiv este departe de a fi atins, acesta fiind de a da un sens puternic națiunii, de a defini ce anume ne ține împreună. Nu e suficient doar simplul fapt că ne numim toți evrei, deoarece există foarte multe feluri de evrei în lume, nemaivorbind de faptul că avem vreo 20% arabi. Nu e suficient să spui: evreii trebuie să trăiască la un loc și punct. Trebuie să vedem mai întâi dacă vrem realmente să trăim împreună și cum anume putem face asta. Este Israelul cel mai bun loc din lume unde poate trăi un evreu?”
Biografia lui este una care merge umăr la umăr cu evoluția societății israeliene.
Astăzi nelipsit de la proteste, Yaniv Iczkovits este rezervist, unul dintre cei doi inițiatori ai așa-numitei Scrisori a combatanților, care a definit un moment important de turnură în raportarea israelienilor la chestiunea palestiniană.
„Noi, ofițeri de luptă în rezervă și soldați ai Forțelor de Apărare a Israelului, care am fost crescuți în principiile sionismului, sacrificiului de sine și dăruirii poporului Israel și statului Israel, noi, cei care am servit întotdeauna în primele linii și care am fost primii care au îndeplinit orice misiune pentru a proteja statul Israel și pentru a-l întări, noi, ofițeri de luptă și soldați, care am slujit în statul Israel timp de săptămâni lungi în fiecare an, în ciuda costului scump pentru viețile noastre personale, am fost în rezervă în Teritoriile ocupate și ni s-au dat comenzi și directive care nu aveau nimic de-a face cu securitatea țării noastre (...) Prin prezenta, declarăm că nu vom continua să luptăm dincolo de granițele din anul 1967” - Scrisoarea combatanților, ianuarie 2002
După ce Benjamin Netanyahu s-a întors la putere, în urma unui vot care cel puțin aparent arătă polarizarea perfectă a electoratului, Yaniv Iczkovits, ai cărui părinți au emigrat din România, a acordat un nou interviu Spotmedia, în care a spus cât se poate de răspicat: „Pentru mine, e cel mai rău guvern pe care Israelul putea să-l aibă. Sunt cetățean al Israelului și voi respecta legea, dar nu pot recunoaște acest guvern, voi face orice ca să-i rezist și voi lupta să spun tuturor din lume să nu facă afaceri cu acest partid, care nu trebuie acceptat.”
Alături de el, sunt zeci de mii de israelieni, rezerviști, medici, IT-iști, care, la capătul acestor săptămâni de proteste, au demonstrat că o societate israeliană este coalizată și că bătălia nu mai poate fi vândută politic drept altceva decât ceea ce este: o confruntare între democrație și autocrație.
O spun David Grossman, Fania Oz, Yuval Noah Hararai, o spun și cei religioși, cum este influentul analist Daniel Gordis:
„Acesta nu este un conflict religios. În general, persoanele religioase se plasează mai mult la dreapta, dar sunt mulți seculari la dreapta, de asemenea.
Nu este un conflict între evrei și arabi în niciun fel.
E foarte interesant că la aceste proteste nu vin arabii. Eu merg la proteste, arabii nu vin să protesteze și nu vin dintr-un motiv foarte simplu: ei înțeleg că dacă protestele devin despre problemele arabe, ele vor fi percepute ca fiind proteste ale aripii stângi și în acest moment stânga și centrul nu vor să fie percepute ca fiind aripa stângă, ci ca fiind pro-democrație.
Arabii au ales astfel să stea acasă, nimeni nu le-a spus să stea acasă, dar ei au înțeles că acum nu este despre evrei versus arabi, nu este despre politică externă, să lăsăm să fie despre democrație versus non-democrație.
Așadar, nu este despre evrei și arabi, nu este despre ultra-religioși și seculari, nu este nici măcar despre dreapta și stânga, ci despre stânga, centrul și unii plasați la dreapta, care sunt toți contra reformei juridice, versus cei care susțin această reformă.
Sondajele arată că între 65 și 70% dintre israelieni se opun acestei reforme juridice și asta include o bună parte din electoratul Likud, adică dintre cei care au votat pentru Bibi și care spun: Mă bucur că Netanyahu e prim-ministru, dar nu-mi place direcția în care merg lucrurile și faptul că țara stă să explodeze”.
Unde a estimat greșit Netanyahu?
În primul rând, la fel ca alți lideri autocrați, comparația a fost făcută cu Viktor Orban, Benjamin Netanyahu a subestimat așteptările oamenilor, pe de o parte, și pe de altă parte a supraestimat clivajele sociale clasice: arabi/evrei, religioși/seculari, dreapta/stânga.
În al doilea rând, a mizat pe contextul istoric prost, în care o problemă cum este controlul politic al justiției în Israel pare minoră. În fond, lumea are de-a face cu un război chiar în inima Occidentului, iar în acest context, Iranul este problema, nu o reformă juridică.
În al treilea rând, așa cum au explicat și Fania Oz, și Daniel Gordis în dialogurile cu Spotmedia.ro, Netanyahu nu a înțeles că israelienii sunt pregătiți să fie o societate unită de proiecte comune, nu de frica de Hamas. Nimeni nu are niciun dubiu că Hamas e organizație teroristă, așa cum cei mai mulți nu au niciun dubiu că pacea fără democrație este viciată.
Protestatarii nu mai au loc de dat înapoi, este un moment devenit istoric pentru Israel și Israelul are marele avantaj de a fi format câteva generații puternice de intelectuali, de la David Grossman și Meir Shalev la Eshkol Nevo și Yaniv Iczkovits, care au luptat pentru țara lor pe toate fronturile, militare și civice.
Nici Benjamin Netanyahu însă nu pare a avea spațiu de dat înapoi, pentru că a devenit practic prizonierul propriilor aliați, cei care țin pedala apăsată și fără de care nu s-ar fi întors la putere.
Joi, protestatarii au blocat accesul spre aeroportul de unde Netanyahu trebuie să zboare către Roma, unde, relatează presa israeliană, e de așteptat să încerce să o convingă pe Meloni să relocheze ambasada Italiei la Ierusalim, așa cum pare că l-a convins pe Viktor Orban. Un gest care însă nu e privit nici măcar ca o compensație: democrația, spun cei care protestează, e condiția sine qua non.