Cazul procurorului Daniel Horodniceanu arată continuitatea culturii privilegiilor din timpul comunismului, unul dintre elementele care au ținut în viață dictatura, extrăgând din ea ceea ce te putea ajuta să fii mai sus decât ceilalți. Adică toți cei de sub tine să știe cine ești tu și să nu te deranjeze.
În interviul pe care mi l-a acordat istoricul britanic Dennis Deletant, acesta se întorcea obsesiv la o explicație banală pentru rezistența minimală și mai degrabă individuală pe care au avut-o românii în fața dictaturii: oportunismul.
Oportunismul nu numai că i-a împiedicat pe intelectuali să stea alături de Doina Cornea, dar i-a făcut să pactizeze cu regimul care miza tocmai pe renunțarea omului la demnitate, așa cum tot Doina Cornea scria. Acela a fost punctul nevralgic al românilor, cultivat de regimul comunist, în așa fel încât oamenii să-și dorească mai degrabă un privilegiu care să-i scoată din mulțime decât drepturi egale pentru toți.
Scriitorul și psihiatrul Ion Vianu descria în această formulă regimul comunist: regimul politic în care drepturile tuturor erau privilegiile unora.
Ce puteai câștiga mai mult, încât să nu conteze că teroarea măcina societatea și oamenii sufereau în închisori, femeile mureau din cauza avorturilor ilegale și mii de copii erau abandonați în orfelinatele groazei? Statut.
Nu bani, nu ți-ar fi folosit mai mult în fața rafturilor goale, ci statut social, o formă de putere care te plasa pe o treaptă socială mai sus decât ceilalți.
De acolo pornind, profesiile au fost traduse în termeni de statut și putere sociale, care îți dădeau privilegiul de a te situa deasupra legii ordinare. Ca atare, omul care deținea privilegiul statutului social era cunoscut celorlalți și astfel intangibil.
E un context care explică furia acelui Tu știi cine sunt eu?, repetat de procurorul Horodniceanu, care a și enumerat apoi elementele de putere care îl situau a priori deasupra funcționarului obișnuit care îndrăznea să-l tragă la răspundere.
Este aici o diferență culturală colosală între raportarea occidentală, liberală, democratică la funcția publică și cea provenită dintr-o cultură politică a mediocrității generalizate, în care diplomele au valorat mai mult decât cunoștințele și formarea intelectuală.
Dacă democrația vorbește despre serviciul în slujba interesului public – public servant -, în regimurile politice cu tentă iliberală, așa cum este și cel de la București, funcția publică e un privilegiu personal.
Această viziune asupra funcției publice este unul dintre cele mai perfide elemente de continuitate între un regim politic care înscăuna mediocritatea, punând-o în locul valorilor intelectuale autentice, și unul în care un rol de putere e convertit în privilegiu pentru sine.
Comunismul a încurajat această cultură, tocmai pentru a-i face pe cei mulți complici și dependenți astfel de regim.
Nu suntem nici acum într-o paradigmă mult diferită: pilele, nepotismele, privilegiile sunt însemne de castă.
Oricare ar fi fost punerea în scenă pe care procurorul Horodniceanu o acuză, furia de-a fi fost nevoit să dea seama în fața legii ca orice om obișnuit, din casta inferioară, arată felul în care puterea este construită și stratificată în rețele de privilegii, recompense și dependențe, dând garanții celor care o întrețin că, și atunci când nu vor mai avea funcția de „șef”, își vor conserva statutul.