Fiecare președinte american crede că poate schimba lumea, iar Donald Trump are un sentiment și mai accentuat de omnipotență personală decât predecesorii săi recenți.
Dar lucrurile nu merg prea bine pentru cel de-al 47-lea președinte american, se arată într-o analiză CNN.
Trump poate că reușește să intimideze giganții din tehnologie să se conformeze și să folosească puterea guvernului pentru a încerca să supună instituții precum Universitatea Harvard sau judecătorii, dar unii lideri mondiali sunt mai greu de intimidat.
Este în mod constant ignorat și umilit de președintele rus Vladimir Putin, care sfidează eforturile SUA de a pune capăt războiului din Ucraina. Presa rusă îl portretizează acum pe Trump ca pe un dur care doar face gură și clipește primul, fără să ajungă vreodată să-și aplice amenințările.
Președintele a crezut, de asemenea, că îl va putea modela pe Xi Jinping după voia sa printr-un război comercial. Dar a înțeles greșit politica chineză. Un lucru pe care un lider autoritar de la Beijing nu îl poate face niciodată este să se plece în fața unui președinte american.
Oficialii americani spun acum că sunt frustrați de faptul că China nu și-a respectat angajamentele menite să reducă tensiunile comerciale.
La fel ca în cazul Chinei, Trump a dat înapoi și în războiul tarifar cu Uniunea Europeană. Apoi, editorialistul Financial Times, Robert Armstrong, l-a înfuriat pe președinte inventând termenul TACO trade - „Trump Always Chickens Out” (Trump dă înapoi de fiecare dată).
La fel, toată lumea credea că Trump va fi pe aceeași lungime de undă cu Benjamin Netanyahu. La urma urmei, în primul său mandat, i-a oferit premierului israelian aproape tot ce și-a dorit.
Dar acum, când încearcă să intermedieze pacea în Orientul Mijlociu, Trump descoperă că prelungirea conflictului din Gaza este esențială pentru supraviețuirea politică a lui Netanyahu, la fel cum este Ucraina pentru Putin.
Iar ambiția lui Trump de a obține un acord nuclear cu Iranul frustrează planurile Israelului de a profita de un moment de slăbiciune strategică a Republicii Islamice pentru a-i distruge instalațiile nucleare.
Liderii puternici își urmăresc propriile versiuni ale interesului național, care funcționează într-o realitate paralelă și pe alte cronologii - istorice și practice - decât aspirațiile mai scurte și tranzacționale ale președinților americani.
Cei mai mulți lideri nu răspund la insistențe personale dacă nu există un avantaj concret pentru ei. Iar după ce Trump a încercat să-i pună într-o poziție jenantă, în mod public, pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski și pe președintele sud-african Cyril Ramaphosa chiar în Biroul Oval, influența simbolică a Casei Albe pare tot mai slabă.
Trump a petrecut luni de zile anul trecut lăudându-se în timpul campaniei electorale că relația sa „foarte bună” cu Putin sau Xi va rezolva ca prin magie probleme geopolitice și economice profunde între marile puteri - probleme care poate nici nu au soluții.
Nu este primul lider american care suferă de astfel de iluzii.
Președintele George W. Bush a devenit faimos după ce a spus că, privind în ochii tiranului de la Kremlin, a „simțit sufletul lui”. Președintele Barack Obama a disprețuit Rusia considerând-o o putere regională în declin și l-a respins pe Putin ca fiind „copilul plictisit din fundul clasei”. N-a ieșit prea bine când copilul plictisit a anexat Crimeea.
Mai toți președinții secolului XXI s-au comportat ca niște aleși ai sorții, convinși că lumea așteaptă să fie remodelată de viziunea lor istorică.
Bush a venit la putere hotărât să nu fie „polițistul lumii”. Dar atacurile din 11 septembrie 2001 l-au transformat exact în asta. A început războaiele din Afganistan și Irak, pe care SUA le-au câștigat militar, dar a pierdut pacea. Iar obiectivul său din al doilea mandat de a democratiza lumea arabă a eșuat.
Obama a încercat să repare imaginea Americii după „războiul global împotriva terorii” și a mers în Egipt pentru a le spune musulmanilor că a sosit timpul pentru „un nou început”. Începutul mandatului său a fost marcat de ideea că doar carisma și povestea lui personală vor funcționa ca un elixir global.
Joe Biden a cutreierat lumea spunând tuturor că „America s-a întors” după ce l-a scos pe Trump din Biroul Oval. Dar patru ani mai târziu, în parte din cauza propriei decizii dezastruoase de a candida pentru un nou mandat, America - sau, mai exact, acea versiune internaționalistă, construită după Al Doilea Război Mondial - a dispărut din nou. Iar Trump s-a întors.
Populismul „America First” al lui Trump se bazează pe premisa că SUA au fost trase pe sfoară timp de decenii, deși tocmai alianțele sale și modelarea capitalismului global au făcut-o cea mai puternică națiune din istorie.
Jucând acum rolul de „om puternic” căruia toți trebuie să-i dea ascultare, Trump risipește această moștenire și distruge soft power-ul american - ceea ce era odată adevărata forță de influență a Americii, puterea de a atrage și de a convinge, nu de a impune cu forța.
Primele patru luni ale președinției Trump, cu amenințările tarifare, avertismentele privind extinderea teritorială a SUA în Canada și Groenlanda și desființarea programelor umanitare globale arată că restul lumii are și el un cuvânt de spus.
Până acum, liderii din China, Rusia, Israel, Europa și Canada par să fi calculat că Trump nu este atât de puternic pe cât crede el, că nu există costuri pentru a-l sfida sau că propriile lor politici interne impun o rezistență obligatorie.